A 46-a secvenţă a decupajului realizat de
Lucian Bratu după scenariul lui Petru Popescu la
Drum în penumbră se numeşte amorf «Monica şi soldatul» şi are drept indicaţie telegrafică: «cap linie autobuze, autobuz–exterior zori». Secvenţa ar urma să aibă 91 metri. Ochiul de gheaţă pe care ţi-I impune orice scenariu nu poate să nu descopere, clipind îndelung pe dinăuntru (cum spune poetul), că în metrajul acesta se ascunde o scenă din acelea care pot face uneori cât un întreg film...
Principala ei calitate provine din caracterul ei neaşteptat; filmele noastre au puţine scene neaşteptate. Se asudă mult în scenaristica noastră pentru a crea secvenţe «organic legate», «chemate de logica adâncă a subiectului» şi de alte expresii... De foarte multe ori, asemenea scene sunt şi «organic legate», şi «puternic chemate», dar mai ales erup o şi mai puternică plictiseală. Ele sunt «organice», dar n-au nicio surpriză, nicio minune, nicio tresărire. Nu tot ce decurge firesc — şi zboară... Scena aceasta deloc firească pentru personajele filmului — pare însă că zboară frumos sau, cel puţin, pare că poate zbura.
E atât de neaşteptată, încât nici nu e nevoie să explicăm prea mult ce s-a întâmplat până la ea. Până la acest «cap linie autobuze»..., am urmărit drumul dificil al unei femei trecute de prima tinereţe, ducând după ea doi copii deja adolescenţi, îndrăgostită de un Radu, bărbat tânăr, sincer egoist şi egocentric — cum Petru Popescu ştie să creeze uşor şi sincer. În acest «exterior zori», suntem exact după o ruptură între bărbat şi femeie, ruptura clasică marcată de strigătul prea bine cunoscut al bărbatului: «M-am săturat de dezinteresarea şi bunătatea ta, de sentimentele tale nobile»... Fireşte... Monica a rămas singură pe o şosea din jurul Capitalei, e vară, pustiu, «departe un brâu subţire de lumini, luminile Bucureştiului»... Şi acum, aici, la un capăt de linie, în faţa ei, apare soldatul aşezat pe marginea trotuarului, fumând, foarte tânăr, înalt, slab. Monica rămâne lângă el — şi «tot dialogul (indică decupajul) trebuie să fie foarte firesc, calm, egal»... Aşa să fie — căci ceea ce urmează e pe muche de cuţit: acestei femei «care se apropie de 40 de ani, palidă, nefardată, încă frumoasă», îi place să stea Iângă acest tânăr, cu un craniu ras de curând», îi place pentru că se potriveşte stării ei de spirit, libertăţii ei de cuget — chiar dacă nu vârstei...
El o înţelege imediat şi-i propune una din acele enormităţi «literare» de care toţi suntem capabili: «Nu mai fi tristă... O să vă împăcaţi... hai să vorbim despre greieri... Ştii ce insectă interesantă e greierele?»... Ea îl va asculta, fumând alături de el, până când, deodată, va izbucni în plâns — pentru ca peste 6 metri de peliculă să-i vedem unul lângă altul, într-un tramvai, adormiţi pe «bancheta de două persoane de lângă taxatoare», sub privirea indignată a unui bătrân slab, «cu mărul lui Adam imens»... Monica se trezeşte brusc, înspăimântată de privirea bătrânului şi... s-ar putea să fie foarte frumos, dacă totul se va desfăşura «calm şi egal»...
