Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Momentul adevărului. Momentul neadevărului


     Aşa după cum s-a putut observa, am considerat până acum că este cazul să privim filmele concepute, şi realizate înainte de decembrie 1989 cu o anumită îngăduinţă. Cunoscând dedesubturile sistemului din interiorul acestuia eram edificaţi asupra tuturor avatarurilor ce guvernau realizarea unui film de la planul tematic până la cenzura finală şi multe alte obstacole pe parcurs.
     Iată însă că, asemeni valurilor întârziate, ajung la liman filme care au beneficiat de nesperatul colac de salvare al unui răgaz — decisiv, l-am numi noi — permiţând revizuirea tuturor „efectelor” impuse la vremea respectivă.
     Cum au izbutit realizatorii lor să înţeleagă (sau nu) să folosească (sau nu) şansa ivită, vom încerca să vedem acum. Cred că avem nu numai dreptul, dar şi obligaţia să o facem.
     Moartea unui artist aprobat în anul de graţie 1987 şi realizat efectiv în perioada 1988-1989, conţinea în el toate datele în măsură să-l facă „mult stimat şi iubit” de către puterea politică a vremii.
     Preluând cu aproximaţie reperele piesei cu acelaşi titlu a lui Horia Lovinescu, el reuşea de minune să aducă (depăşindu-şi chiar norma) apa mult dorită la moara totalitarismului comunist.
     Care au fost criteriile care au garantat succesul de „aprobare”? Întâi, că era un film−lecţie destinat intelectualilor. Să ia aminte şi, eventual, să tragă concluzia (adica găluşca) servită.
     Apoi, că oferea câtorva personalităţi actoriceşti partituri bine retribuite (în accepţia timpului), lăsându-i totodată să se compromită grăitor (cu mici excepţii) prin rezultatul unei astfel de prestaţii.
     În fine, adus binişor din condei, filmul înfăţişa un surogat de frământări de conştiinţă, măsluia cu abilitate conflictul dintre sexe, generaţii şi mentalităţi, afirmând cu justificată mândrie patriotică triumful covârşitor al „mai binelui”. Împănat cu dogmele precare ale esteticii du(a)liste, de genul „arta care afirmă şi ordonează, nu neagă şi dizolvă”, filmul concilia capra iluziilor cu varza realităţii, arătând că şi artiştii au problemele lor, pe care ştiu să şi le rezolve constructiv, obţinând în consecinţă vile somptuoase (probabil că s-a filmat într-o casă a gospodăriei de partid), voiajuri în străinătate, presă favorabilă şi mese pline de trufandale. Ceilalţi (adică dezorientaţii, cârcotaşii) sunt iremediabil sortiţi ratării, ceea ce nu înseamnă, vezi Doamne, că n-au şi ei asigurat un nivel de viaţă „ca-n filme”, că aşa era partidul, înţelegător şi mărinimos chiar şi faţă de oile noastre cele rătăcite. Ba mai mult, aveai voie să şi mori în atari condiţii minunate, evident că „frumos”, adică pe versurile finale ale „Mioriţei”...
     Asta da „minciună mare cât secolul"... Care, în plus, are neşansa să ne intre sub ochi exact în acest moment care se străduie să rămână al... adevărului.
     S-a chemat iniţial Dreptatea, a fost bine moşit ca să iasă pe gustul unic al comanditarului. Poate de aceea i s-au şi dat bani cu ghiotura, 25 de milioane, dacă nu chiar peste. Aşa, să combată tare.
     Din acest punct de vedere, nu-i putem reproşa acestui re-botezat Momentul adevărului că ar fi economisit mijloacele sau ar fi înşelat încrederea „celui mai iubit spectator”. Asistăm la o poveste lungă şi încâlcită, în care comuniştii avant la lettre par a se bucura la gândul că anul 1918 le aducea pe lume veritabilul lor Mesia. Şi dă-i cu principiile zise socialiste, şi dă-i cu fuDULEAla naţională turnată în pilde care mai de care mai înţelepte Totul (să facem totul, nu?) într-o glazură pretenţioasă, cu decoruri di granda, cu multe şi străvezii efecte de butaforie, dar cu mare grijă, nu care cumva să apară, ori numai să se pomenească personaje pe cât de reale în plan istoric, pe atât de indezirabile cui ştim noi.
     Bun... Cine ştim noi a trecut. Filmul era astfel eliberat, putând deci să-şi folosească anul avut la dispoziţie pentru corecţii absolut necesare. Era doar primul film adevărat al unui moment istoric crucial — Marea Unire de la 1 Decembrie 1918 — altul nu se ştie când vom mai putea avea.
     Ar fi fost nu numai normal, dar absolut obligatoriu ca principalii lui realizatori să caute pentru a introduce în poveste pe un Vasile Goldiş sau luliu Maniu, adevăratele personalităţi fără de care marele eveniment de la Alba Iulia n-ar fi avut poate loc sau ar fi fost altceva. S-ar fi putut refilma ori găsi soluţii pe bază de post-sincron, inserturi din documentele vremii. Mă rog, bunăvoinţă şi pricepere să fi fost.
     Dar, n-a fost (să fie). S-a rezolvat totul din titlu şi cu asta-basta. Aşa încât, foarte puţinii spectatori care s-au încumetat totuşi să intre în sală, au constatat că nici măcar acesta nu este corect, filmul putând să se numească „Momentul ne-adevărului”.
     Păcat.
 
(Noul Cinema nr. 5/1991)

Tags: andrei blaier, bogdan burileanu, cronica de film, horea popescu, moartea unui artist, momentul adevarului

Comments: