Dacă fenomenul
Mircea Săucan ar fi lipsit cinematografului românesc, am fi fost săraci cu dimensiunea care face orgoliul oricărei culturi: insolitul. Apariţie singulară şi meteorică fără filiaţie evidentă şi fără descendenţă, imposibil de clasificat, de înregimentat, aproape de inacceptabil şi cu toate acestea vital necesară, opera sa insolită creează efectul unui reper dar şi al unei permanente dezorientări pentru spectator.
Căci ce sunt prozele lui Urmuz sau chiar Mateiu Caragiale, ori poeziile lui Barbu, miniaturile muzicale ale lui Cornel Cezar, sau semnele coloristice ale lui Mircea lonescu decât accidente clarificând mai bine tocmai prin neaşteptat şi insolit... restul? Operele insolitului fac efect de copac singular în câmpie, de inorog întâlnit pe cărare de munte, starea de bine a regăsirii în real după frecventarea imposibilului. N-au lipsit niciodată fanaticii acestor trăiri de excepţie şi operele lor şi-au găsit întotdeauna locul în istoriile artelor respective.
Este orgoliul artei filmulul românesc că îl are pe Mircea Săucan şi totodată orgoliul cinematografului redovedit cu prisosinţă ca artă aparte, prin insolitul limbajului. lată de ce Arhiva de Filme a fost fericită ca, urmărindu-şi vocaţia sa intelectuală, să redea iubitorilor de trăire artistică, opera originală şi inedită creată de Mircea Săucan — operă aflată până acum sub lacătele cenzurii. Să redea, deci, prin insolitul acestei creaţii o dimensiune necesară culturii filmului românesc.
Aşa cum spuneam la Conferinţa de presă ce a precedat „Medalionul Săucan”, această operă e dovada că mulţi creatori ai filmului românesc au suferit — unii chiar au fost sacrificaţi pentru crezul lor în arta cinematografică. O asemenea suferinţă profundă rezultată din ciocnirea cotidiană cu neînţelegerea, cu marginalizarea, cu nedreptatea flagrantă, a îndurat ani întregi Mircea Săucan. Faptul că prin opera sa creatorul a putut să-şi afle astăzi un alt destin în lumea artei, că lucrează, ca regăzor, filme pentru producătorii francezi, nu face decât să ne reamintească cu amărăciune că nimeni n-a fost profet în ţara lui…
Dar opera lui Săucan, opera unui împătimit al expresiei pur filmice rămâne totuşi în patrimoniul artei şi culturii române. O recunoaştere publică, din nefericire tardivă, în ceasul al doisprezecelea reprezintă şi o restituire a artistului către sine însuşi, dar şi către noi, cei care aici, la el acasă, îi iubim insolitul.