Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Mircea Daneliuc între derizoriu și fantast


     Cum filmele turnate frenetic de Mircea Daneliuc după 1989 (câte unul pe an ― caz unic) ne sunt lesne accesibile și le avem oricum vii în minte; fără ca propunerea ce urmează să însemne că luăm prea în serios paradoxul lui Gide, după care arta se naște din constrângere, trăiește din luptă și moare de libertate, dar și fără să ne eschivăm de la rostul acestui citat; credem, de asemenea fără ezitări, că de tras în primă instanță pe casete video ar fi un film al regizorului făcut „înainte”: Croaziera.
     Realizat la cumpăna deceniilor VIll și IX, cu premiera în 1981, Croaziera a beneficiat de toată acuitatea exersată de cinematograful „în priză directă” (în sensul estetic, al perceperii realităților timpului, dar și tehnic, prin folosirea coloanei sonore înregistrate în cursul filmărilor), fructificând totodată cu anticipație rafinamentele filmului-parabolă, înainte ca acesta să se degradeze, Ia început prin manierisme, apoi prin afișarea demonstrativă a unei ostentații baroce, contra naturii speciei însăși. Situare privilegiată și singulară, după câte ne dăm seama, în contextul filmografiei naționale, în avantaj relativ și față de peliculele cele mai reprezentative de pe cele două pante mai sus sugerate ― cum ar fi Reconstituirea lui Lucian Pintilie din 1970 sau Concurs al lui Dan Pița din 1982, ca și față de performanțele anterioare și ulterioare ale lui Daneliuc însuși — Proba de microfon (1980) și Glissando (1984).
     Un fel de bipolaritate potențează și măsoară din interior efectele filmului, în care regizorul-scenarist își e sieși filtru, surdină și cenzor, nu al sensurilor, ci al exceselor temperamentale și al reziduurilor de tot felul, ce se vor răzbuna ulterior. Filmul pornește de la premisele unei parodii lejere a unui cerc vicios (tipic însă pentru silnicia comunistă; excursia−concurs pe Dunăre, oferită ca premiu câștigătorilor altor concursuri, premiul la noul concurs urmând să fie... o excursie pe Dunăre), spre a ajunge la dimensiunile unei parabole a absurdului derizoriu și fantast în același timp. Prin intermediul unei dramaturgii pointiliste, ca într-un film scheci, aparent fără story, o multitudine de povești se intersectează și se vădesc finalmente pe deplin coerente, cu mai mulți protagoniști egal de importanți în disimulările lor și care, în loc să se eclipseze, se luminează reciproc, producându-se rând pe rând pe o scenă nevăzută sau întâmplătoare ― puntea unui vas și spațiul unui fluviu.
     Roman filmic picaresc, spectacol și discurs, parodie înșelător — ingenuă a suficienței semictdocte, Croaziera e mereu pe punctul de a se transfoma într-o satiră acerbă a spiritului primar agresiv, văzut din unghiul ridicolului său pigmeic și caduc. Conducatorul excursiei, Proca (actorul Nicolae Albani) intră în scenă ca un bonom jovial și se păstrează în această notă până se îmbolnăvește, fiindcă bea apă din Dunăre, prea credul față de medicina populară și idilizările folclorice. Mai toate personajele pășesc cu o astfel de candoare indicibilă pe calea care duce la enormul absurd și grotesc, de care nu scapă nici cuplul celor doi tineri, ce s-au cunoscut la nouă ani și se regăsesc în această excursie. Interpretați de regizorul însuși alături de Tora Vasilescu, cei doi caută zadarnic un moment și un loc de iubire, în goana perpetuă, tot atât de himerică, a tuturor celorlalți, aflați pe puntea de comandă sau în bărcile de însoțire, de o parte și de alta a pereților subțiri ai cabinelor sau în localitățile în care vasul și echipajele fac escale („Să mulțumim încă o dată autoritățitor!”).
     Senzația repetitivului, cumulat spre a compensa surdina (în cele din urmă impusă de cenzura propriu-zisă), e învinsă de respirația irepresibilă a secvențelor care lasă intacte sugestiile, fie că e vorba de șocul ideatic al unui peisaj (tabloul întregului convoi sub ploaia cenușie) sau de o replică ce sparge surdina (Proca, certându-se cu nevasta, rostește automatic: „Mi-e frică, înțelegi, mi-e frică, înțelegi?!”), fie că discursul e dezvoltat în finalurile de secvență, care epuizează sensurile, exploziv, într-un fel de epiloguri-fulger. Așa e sfârșitul certei lui Proca cu nevasta, demențial în gratuitatea lui explicită („Te-am înșelat cu Vali și cu Luminița Dumitrescu, de trei ori cu Vali și de patru ori cu Luminița”) sau finalul filmului însuși, cu imaginea unui scaun aruncat în apă de adjunctul înfuriat, într-un stop cadru concluziv, suspendat într-un semn de întrebare, invizibil dar imens.
 
(Propuneri pentru o videocinematecă românească, Noul Cinema nr. 12/1993)

Tags: cinemateca romaneasca, croaziera, cronica de film, mircea daneliuc, valerian sava

Comments: