Enorma piesă tronconică de metal pusă pe trailer, cu care șoferii Anghel și Panait trebuie să străbată țara, e semnul templului industriei grele, al barajelor, combinatelor, minelor, uzinelor la care se închinaseră până atunci toți protagoniștii filmelor românești „de actualitate”. Cei doi oameni gândiți de tânărul regizor Mircea Daneliuc nu se sacrifică pe altarul de oțel-carbon, nu se autoreduc existențial la niște executanți dârji și mereu entuziaști ai marii misiuni primite „de sus”. Își fac bine meseria, dar
Cursa lor rămâne o călătorie a vieții, a prieteniei, a speranței pierdute și regăsite, nu o demonstrație de forță „la activul” unor eroi ai muncii socialiste.
În aerul curat adus de
Cursa (1975), răsună vocea Torei Vasilescu-Ani, privindu-l disprețuitor amuzată pe Daneliuc-Nelu: „Mă amenínți, tu, pe mine!? Băă...amărășteanule!...”. Replica asta a însemnat un șoc mental de neuitat pentru subsemnatul: în dictatură ajungi să nu te mai simți pe tine însuți. Avalanșa continuă de propagandă din jur te anesteziază existențial, îți injectează uitarea de sine.
Probă de microfon (1980) nu propunea parabole sau metafore antitotalitare, în schimb te trezea pur și simplu din somnul cel de moarte al dizolvării omului în nefirescul ceaușismului. Revolta lui Nelu Stroe față de Sistem se exprimă nu prin manifeste anticomuniste, dar prin tentativa de a o lua de nevastă pe „dubioasa” Ani.
Daneliuc a înțeles primul că, în cinema, și nu numai, adversarul cel mai dur pentru propagandă este realul, nu contrapropaganda. Acest real nervos, neliniștitor, greu de uitat, apare acum, fie că vor, fie că nu vor cineaștii anilor 2000, ca strămoșul realismului pe care se întemeiază Noul Cinema Românesc.
Croaziera (1981) – filmul cu cea mai puternică și clară semnificație antitotalitară din cinematografia română sub comunism. Activistul de partid Proca este primul „Tovarăș” în întregime personaj negativ. Comuniștii din
Puterea și adevărul (1971, R: Manole Marcus) fac greșeli, unele foarte grave, au defecte, au păcate, dar, lucru esențial, cred în comunism, sunt gata să sufere și să moară pentru cauză. Proca, în schimb, este un ticălos total, agresiv și fricos, care nu are altă ideologie decât interesul personal urmărit cu cinism.
„Cârmaciul” de partid al croazierei pe Dunăre – un impostor. Incredibilă teză într-un film făcut în România anilor `80. Al cărui final e și mai tulburător astăzi decât la premieră: pe fondul eșecului festivității „diplómelor” pentru participanții la croazieră, se aud, pe coloana sonoră, huiduieli, aplauze, glasuri tinerești care cântă: „Ș-altădată, ș-altădată/O s-o facem și mai, și mai lată...”. Presimțirea Revoluției din `89 țâșnește de pe ecran.
După neașteptatul viraj prin cinemaul parabolico-metaforic în
Glissando (1984), un terariu al „șopârlelor” (aluziilor) antidictatură, Daneliuc revine cu
Iacob (1988) la realismul feroce aplicat omului obișnuit. Iacob, un țăran-miner care încearcă să se strecoare prin viață obedient, neobservat, laș, e condamnat la moarte de un destin crud și absurd. Înainte de a părăsi această viață, Iacob înțelege, într-o secvență finală de înaltă tensiune estetică, ce înseamnă să-ți asumi riscuri și să lupți până la ultima suflare.
În deceniul postcomunist, Daneliuc pendulează între amintiri ale dictaturii transpuse în alegorii grotești –
A 11-a poruncă (1991),
Patul conjugal (1993) –și un realism cu tentă mistică milenaristă, în
Această lehamite (1994): viitorul României se naște din împreunarea Cărții Tibetane a Morților cu viețile unui bețiv, Bebe, fost alpinist în Himalaya, unei asistente medicale, obsedată să-și bage degetele în toate găurile prin care trece curent electric, și cu fantoma unei basarabence moarte.
Senatorul melcilor (1995) rescrie
Croaziera pe fundalul societății de tranziție, cu accente apocaliptic-dostoievskiene în ticăloșia și căința canaliei principale, activistul PCR reloaded, acum parlamentar al României democrate.
În filmele sale mari, Mircea Daneliuc este un Ochi cinematografic și o Voce care i-a obligat pe români să se regândească pe ei înșiși, să încerce să înțeleagă cine sunt de fapt, iar Europei i-a dăruit un cinema de nivelul unor Forman, Menzel, Zanussi, Pintilie, Szabo, pentru care zisa Europă i-a rămas datoare.
