„Am învăţat multe dar film, a face, am învăţat târziu, foarte târziu, mâine…”
— Cred că nu greşesc foarte tare dacă spun că eşti un actor lansat de micul ecran, un actor format la şcoala televiziunii.
— De emisiunile pe viu. De aceea n-a rămas nimic de pe urma acestor ani, Niciun metru de imagine. Sunt ani goi, pierduţi.
— Dar nu ca experienţă, presupun. Practic, acolo ai învăţat film, nu?
— Am învăţat foarte bine toată partea tehnică a meseriei: obiective, unghiuri, lumină... Pe de altă parte, acolo am deprins jocul atât de specific — pentru că o emisiune TV nu seamănă nici cu teatrul, nici cu filmul, deşi se desfăşoară în condiţiile unui spectacol de teatru şi foloseşte decupajul şi filmările cu obiective lungi, în speţă prim-planurile, care cer un joc adecvat, firesc, specific filmului. Am învăţat foarte mult, dar film propriu zis a face, am învăţat târziu, foarte târziu, mâine... Dincolo de asta însă, televiziunea este o şcoală foarte bună, foarte utilă, nu numai pentru actori, ci şi pentru regizori, operatori, scenografi. Se câştigă „mână”. Pentru că se lucrează mult. Este singura cale de ă dobândi profesionalism, iar profesionalismul este singurul climat în care talentul se poate manifesta până la ultima expresie. În condiţiile în care se fac filme puţine, în care deci, fatalmente, actorii de film (?) lucrează extrem de puţin, apare o anumită crispare, o groază pentru fiecare metru de peliculă: „Dacă ratezi”? Dar nimic mai propice pentru a rata, decât această teamă... Am descoperit ce avantaje formidabile oferă televiziunea, acum, la
Puterea, în această fericită colaborare cu regizorul
Manole Marcus şi operatorul
Nicu Stan. Acum, când în nopţile noastre albe, discutând un cadru sau o secvenţă, ajungem să le vedem proiectate în „copie-standard”... Până când cel mai tehnic dintre noi, prin însăşi profesia lui, Nicu Stan, ne atrage atenţia că mai întâi trebuie să intrăm în decor, să facem mizanscena, să stabilim unghiulaţia, să se pună lumina, să se filmeze, să se developeze, să se copieze, să se aleagă, să se monteze, să se postsincronizeze, să se mixeze, şi abia apoi ajungem la „copia standard”... Acest rezultat atât de îndepărtat al muncii la un film, emisiunea de televiziune ţi-l oferă instantaneu. Filmul, prin imensul proces tehnic care-l subjugă, subjugă la rândul lui concepţia, care din momentul filmării nu mai poate fi schimbată în niciun fel. Chinuitoare ipostază aceea de a şti că varianta aleasă din infinitele posibile, este cea mai bună, este cea care „intră” în film...
— Asta explică în parte fidelitatea faţă de televiziune. Totuşi, de ce-ai rămas atât de mult pe micul ecran, de ce-ai ajuns atât de târziu pe marele ecran?
— Punctul 1: televiziunea este o instituţie artistică prezentă seară de seară în faţa publicului. Forţamente, numărul de actori solicitaţi este foarte mare şi, firesc, cei mai buni sunt folosiţi intens. Punctul 2: repertoriul. Sper că nu mă întrebi care repertoriu. Punctul 3 (extrem de important): emisiunile de televiziune intră în casa omului, aproape că-l obligă să le privească. Şi astfel, „Măria-sa Publicul”, cum îmi place să-i spun, vrând-nevrând alege. O, unde e ziua în care spectatorii de film vor intra în sala de cinema să aleagă Ei! Ziua în care nu vor mai da dezabuzaţi din mână, în faţa unui titlu de film românesc, pentru că „au auzit ei”, „ştiu ei”... Consider filmul o artă majoră, dar nicio artă nu-şi găseşte rostul şi viaţa dacă nu e văzută. În anii în care eram o vedetă a micului ecran, pentru cei de la Buftea — şi deci pentru spectatorii de film — eram un ilustru necunoscut... Acum, dacă se va realiza dezideratul celor 25 de filme pe an, veţi vedea câte nume vechi şi noi vor străluci cu cinste pe generice...
— Pe micul sau pe marele ecran, sau pe scenă, oriunde ar fi să joci, şi orice ar fi să faci lumea te consideră un actor de mare spontaneitate, un actor căruia totul îi merge parcă de la sine...
— E cel mai mare compliment care mi se poate face, dar, iertată-mi fie lipsa de modestie, eu nu joc, ci sunt personajul. Asta ţine, poate, de o anume capacitate de concentrare, de puterea de a aduce în faţa aparatului, în clipa de după clachetă, tot ceea ce zile, săptămâni, luni ai căutat, ai găsit şi ales. Nimic nu e spontan. Chiar şi cel mai nesemnificativ gest a fost îndelung căutat şi anevoie ales. Realismul brut, realismul imediat mi se pare o idee la periferia artei actorului.
— Ce numeşti realism imediat?
— A aduce pe ecran strict epicul, ceea ce ţine de a intra pe o uşă, a ieşi pe o uşă, a trece nonşalant prin cadru. Pe mine mă interesează în mod deosebit şi dincolo de partea epică a fiecărui rol — care, de altfel, de la un anumit nivel de profesionalism, se face oarecum de la sine — partea filozofică a unui personaj. Gândirea lui, sufletul lui. Asta m-a interesat în primul rând să arăt publicului: sufletul Bărbosului, al Popii Stoica, al lui Arion... Această căutare, ca din vorbele, din acţiunile personajului să iasă punctul tău de vedere, iată o încercare pe cât de grea pe atât de pasionantă, şi care nu se poate îndeplini prin spontaneitate. Desigur se poate, ca pe moment şi în mod spontan „să-ţi iasă”. Dar mie nu-mi dă mâna să risc.
