Merită sau nu merită, Kovács György?

― Mi-ar fi plăcut să ne organizăm toată discuţia în jurul acestei între­bări...
― Eu mă gândeam că vom vorbi mai întâi despre filmul pe care toc­mai l-am terminat...
― Despre Serata.
― Da. Ştiţi, pentru această ultimă „serată”...
― Iertaţi-mă, de ce ultima?
― Atunci fără ultima... m-am pre­gătit cu aceeaşi emoţie cu care se pregăteşte o fată sau un băiat de 16 ani pentru prima serată a vieţii. A­cum, terminând filmările, nu pot — şi nici nu vreau — să-mi ascund bucu­ria rară de a mă fi întâlnit nu numai cu un scenariu bun şi cu un rol care mi-a oferit cu totul alte posibilităti decât cele de până acum, dar şi cu un regizor cu care nu lucrasem încă — Malvina Urşianu. Trebuie să ştiţi că Malvina Urşianu, în zilele foarte ne­gre pe care le-am trăit în acest an, zile în care nici ea nici eu nu aveam nici unu la sută speranţa că voi mai ajunge în faţa aparatului de filmat, mi-a dat, prin scrisori şi telefoane, convingerea că merită să te lupţi pen­tru prelungirea vieţii. Şi pentru acest neobişnuit medicament psihic, n-am să pot să-i fiu niciodată îndeajuns de recunoscător. Ceea ce spun, poate să pară foarte subiectiv. Dar dincolo de această mărturisire subiectivă, trebuie să mai spun şi că, cele două săptă­mâni pe care le-am petrecut pe pla­tou, mi-au dat timp să observ priceperea, autoritatea, experienţa şi gus­tul rafinat cu care lucrează.
― Cred că Serata a însemnat pentru dv. mai multe experienţe deodată. Pentru că nu numai regizorul era nou pentru dv., dar şi partenerii.
― E adevărat. În mod cu totul ciudat, nu m-am întâlnit până acum pe platou cu nici unul din partenerii mei din acest film. Şi totuşi am avut senzaţia că am stabilit cu fiecare dintre ei un contact perfect, contact care de multe ori nu se stabileşte niciodată. Sensibilitatea extraordinară a Silviei Popovici; siguranţa la prima ei apariţie în film, şi puterea de a transmite a Silviei Ghelan; prospeţimea lui George Motoi, m-au vitalizat şi au făcut să nici nu simt aproape obo­seala obişnuită a filmărilor. Sunt obiş­nuit ca, pe scenă, repetiţiile şi cău­tările să însemne bucuria de a juca. Dar aici mi s-a întâmplat pentru pri­ma oară ca această bucurie să mă cuprindă în timpul filmărilor. Citito­rii trebuie să mă ierte pentru acest ton obsedant personal şi subiectiv şi să mă creadă că nu vreau — de alt­fel nici n-aş putea — să fac reclamă unui lucru încă neterminat. Dar dacă ţi se întâmplă atât de rar să ai o bucurie, se pare că n-ai dreptul să o ascunzi sau să o păstrezi în tine până se consumă.
― Presupun că din bucuria dv. face parte şi rolul despre care spuneaţi că e unul cum n-aţi mai avut până acum. Şi noutatea e o bucurie, nu?
― Necazurile şi bucuriile unui ac­tor nu pot fi despărţite de subiectul muncii lui. Rolul acesta este unul din puţinele jucate de mine, care, în a­fară de schelet, mai are şi carne. Este un personaj din familia celor din ro­manul lui Thornton Wilder „Podul Sfântului Luis” — nu ştiu dacă gene­raţia de azi cunoaşte cartea aceasta... Sunt acolo cinci personaje, mi se pare care pier într-o catastrofă: prabuşi­rea podului. Scriitorul încearcă să afle ce sens a avut moartea acestor oa­meni şi descoperă că oricât de bogată şi plină ar fi fost viaţa lor, în momen­tul accidentului, ei nu mai aveau de fapt ce căuta pe pământ. Vieţile lor erau încheiate. Personajul meu, numit în film „profesorul”, le seamănă foarte bine. Pentru că tragedia lui nu e nici boala de care suferă, nici schim­barea la care trebuie să asiste, — ştiţi că acţiunea se petrece în noaptea spre 23 August — ci faptul că lui i-a tre­cut timpul. Şi e foarte rar în viaţă să-ţi mai reuşească ceva după ce ţi-a trecut timpul...
― Iertaţi-mă că mă întorc la înce­putul discuţiei. Totuşi, de ce aţi spus: ultima serată?
― Viaţa m-a învăţat să nu-mi fac planuri pe luni înainte. Cinematogra­fia cere o condiţie fizică absolută, ca de la un sportiv aproape. Orice mică „defecţiune” — despre cele mari nici nu mai discut — te reduce la un anu­mit gen de roluri. Şi foarte rar se în­tâmplă să găseşti un scenariu în care 90 la sută din rol poţi să-l joci în­tr-un fotoliu comod... Ca să poţi juca mai departe, pe scenă sau în film, trebuie să ai tăria de a renunţa la lucruri ieftine. Dacă vă place expre­sia: să te menajezi. Desigur că viaţa mea nu ar mai avea nici un rost dacă m-aş gândi să nu mai fac ceea ce am făcut timp le 37 de ani. Şi, la drept vorbind, în domeniul filmului nu poţi niciodată să dai răspunsuri nici categorice, nici sigure. Un rol nu poate face parte niciodată din planurile unui actor. Eventual, din acelea ale unui regizor care „îl vede” sau „nu-l vede” într-un rol. Sau, din planurile artistice — prespunând că le are — ale cinematografiei. Pentru noi, fiecare rol poate fi ultimul. După primul meu film, a fost o pauză de nouă sau zece ani. Poate că asta a ajutat la maturizarea mea şi la procesul de patinare a obrazului, dar câteodată m-am gân­dit că eşecul pe care l-am avut cu Citadela sfărâmată ar fi meritat să fie corectat mai repede... De mult mi-am promis să nu mai vorbesc în numele colegilor mei, considerând că lumea cea mai eterogenă este tocmai lumea noastră, a actorilor. Cred to­tuşi, că ceea ce am spus despre lunga mea absenţă în film este mult mai valabil pentru alţii, care, după o apa­riţie-două, au dispărut cu desăvârşire. Viaţa lor s-a încheiat cu visuri neîmplinite. Şi nu cred că lipsa de bucu­rie ar însemna neapărat o evoluţie firească în dezvoltarea actorului...
― Vedeţi, eu renunţasem la întrebarea de la început. Dar acum sunt ispitită s-o reiau...
― Dacă merită sau nu merită... Nu mi s-a pus niciodată această între­bare... Cu tot scepticismul şi cu toată melancolia la care ajungi în mod obli­gatoriu la o anumită vârstă, eu spun că merită. Dacă eşti chemat pentru această meserie, atunci nu te poţi ex­prima altfel. Nu poţi respira, nu poţi gândi altfel. Asta e viaţa ta. Şi pen­tru că arta noastră e un lucru atât de preţios, nu întrebi niciodată cât costă. Iar când ajungi să te întrebi, de cele mai multe ori e prea târziu ca sa mai schimbi... Şi pe ur­mă, din experienţa mea lungă, din viaţa mea, am aflat că nimic nu este etern în lumea artei. Greşelile se mai corectează, oamenii se mai schimbă şi chiar dacă cel despre care e vorba nu va mai exista, vor fi alţii care vor profita de corectarea greşelilor lui. Aşa e şi în istorie, aşa e în această oglindă a istoriei care e teatrul. Cred, ferm şi neclintit, că la fel ca în tre­cut şi în viitor, şi întotdeauna, vor trece perioadele în care, aparent, con­trarevoluţia figuranţilor e mai puter­nică şi vor rămâne cei care spun de pe scenă, sau de pe ecran, fără re­zerve şi necondiţionat de nimic: me­rită. Eu, dacă-mi permiteţi, aş în­cheia cu replica personajului meu din film. Cu aceleaşi cuvinte, dar cu altă intonaţie „Vă doresc în continuare petrecere frumoasă.”