Am petrecut cu marele nostru creator cinematografic Jean Georgescu multe ceasuri plăcute în timpul războiului, când înființasem împreună o academie de artă cinematografică. Eu făceam cursuri teoretice, iar el alegea fragmente dintr-o piesă sau ticluia secvențe, scene, pe care studenții noștri le interpretau sub îndrumarea lui...
     Nu este oare interesant că până la Georgescu toate filmele românești (și sunt vreo șapte) au fost dezolant de proaste? În schimb, O noapte furtunoasă și Visul unei nopți de iarnă au și astăzi nivel artistic european...
     Că Jean Georgescu a regizat numeroase filme în Franța, că felul lui de a face „munca cu actorul” are ceva de domeniul miracolului, căci vedeai cu ochii cum respectivul, de la penibil de prost, devenea finalmente perfect ― acestea-s merite mici față de acela de a fi participat, asemenea unor Laurence Olivier, Orson Welles sau Castellani, la acea încercare dificilă întru toate de a ecraniza ceva ce pare inecranizabil ― literatura unui autor, ca să zicem așa, intraductibil: Caragiale. Arta acestuia, ca și aceea a lui Shakespeare, este o artă de cuvinte. Vorbe intense care nu-s comentarii ale unor întâmplări, ale unor fapte văzute cu ochii, ci invers, toate imaginile vizuale sunt, ele, comentarii ale cuvintelor rostite. În extraordinarul său film Mofturi, e vorba de mitici care de la cafenea purced și la cafenea povestesc tot ce li s-a întâmplat. Miticii acelei epoci se nășteau și mureau la cafenea. Nevasta se zvârcolea acasă în chinurile facerii, dar în timpul nașterii lui Mitică Jr., Mitică - tatăl se zvârcolea la rându-i la berărie, explicând asistenței fericitul viitor eveniment și aferentele prezente ale dumisale emoții. Filmul Mofturi se petrece la cafenea, căci cafeneaua este patria și cimentul care leagă pățaniile locuitorilor de la diverese mese ale localului. Unul din acești mitici, sosit într-un oraș total necunoscut, povestea: „...intru în cafenea... acolo... ce să vă spun? numai amici!”. Amici e cu totul altceva decât prieteni. Prietenie înseamnă afecțiune. Amicii în țara lui Caragiale, înseamnă complicitate. Bugetivori și flecari, acești amici socoteau că faptele, până nu se prefac în trăncăneală la un pahar, nu sunt încă decât niște jumătăți de fapte, pe care le va întregi cafeneaua. Regizorul nostru a realizat ceea ce spunea Ibrăileanu despre Iumea lui Caragiale, unde nu trăiește decât un singur personaj, acesta însă multiplicat într-o infinitate de „momente” și „schițe”. Georgescu a simțit asta și a făcut cel mai extraordinar „film de scheciuri”, unde divizarea personajului în sertare nu e numai procedeu estetic, ci reproducere exactă a unui fenomen natural și social.
     Jean Georgescu a primit multe premii. Dar nu a făcut atât cât putea el face. De ce? E prea păcat ca să-i mai căutăm pricina. Din aceasta noi cu toții avem de pierdut.
 

 

     Cartea nu este, propriu−zis, o monografie, ci o antologie de texte (întregită de o documentată bio-filmografie), alcătuită şi prefaţată de către Viorel Domenico — atent şi avizat cercetător al istoriei filmului românesc, ce şi-a demonstrat, deja, prin volumele „Scutul de celuloid” şi „Istoria secretă a filmului românesc” grija şi probitatea cu care ştie să descopere şi să aducă la lumină manuscrise inedite sau să interpreteze documente de arhivă.
     Selectate din „hârtiile astea” — cum obişnuia Jean Georgescu să-şi numească arhiva personală (formată din scenarii, decupaje regizorale, note de lucru pentru viitoare posibile filme, caiete cu însemnări etc.) — „textele de supravieţuire” au fost scrise exclusiv după anul 1950 şi, mai ales, după premiera filmului Directorul nostru (1955) — film violent atacat de către culturnicii vremii — când prezenţa marelui regizor nemaifiind dorită pe platouri, el putea fi găsit mai degrabă acasă, în garsoniera din Bucureşti, de pe strada lon Ghica nr. 3.
     Constată, pe bună dreptate, Viorel Domenico: „Unanim apreciat ca fiind cel mai strălucit cineast român, decorat de autorităţi, omagiat de breaslă şi frecventat de ziarişti, Jean Georgescu era, paradoxal, tot mai faimos, pe măsură ce viaţa lui devenea, mereu, mai fără de film.
     ... Atât autorităţile cât şi cineaştii aveau nevoie de Jean Georgescu! Dar nu ca de un coechipier sau concurent, ci ca de un reper şi de un simbol. Ca de un monument!” Ce trist...
     „Textele de supravieţuire” — structurate în patru capitole, ale căror titluri sunt expresii din însemnările lui Jean Georgescu — Cocteil în „or” gânduri despre cinematograf, „Bună seara, domnule Caragiale!”, „Eu zac în aceste hârtii” — constatări despre viaţă, „Un personaj... din altă epocă” (mărturisiri despre sine) — oferă cinefilului o lectură pasionantă, relevând un Jean Georgescu mai puţin cunoscut, care — în singurătatea sa — lasă zâmbetul şi bonomia deoparte şi, cu sarcasm, îşi exprimă aforistic amărăciunea. „Important — afirmă maestrul — e să nu faci rău, binele iese singur la suprafaţă!”
     lată o carte ce trebuie citită cu creionul în mână.