Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Mecanismele bizare ale nostalgiei


    „Cine te-a supărat, mă?”, îl întreabă nebunul satului sau al cartierului pe micul Lalalilu, care vrea să se înece pentru că sora lui, Eva, ar putea să treacă Dunărea înot. „Ceaușescu”, răspunde copilul de șase ani. Răspunsul nu e neapărat un mesaj al filmului Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, pentru că ar fi unul fals. În filmul său de debut, unul al nostalgiei nu după o epocă istorică, ci după propria copilărie, Cătălin Mitulescu amestecă planurile și derutează. Cea mai bună soluție ar fi să nu iei filmul ca pe o cronică a vremii ca să fii capabil să vezi filmul tău, releveul nostalgic al propriei realități.
     Nu m-am regăsit în Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii, iar atmosfera lui mi se pare cu totul altfel decât ce-mi aduc eu aminte despre viața pe vremea lui Ceausescu. Aveam uniformă, cordeluță, cântam la serbări, dar n-aveam habar cine e securist, cine e fiu de securist și nici nu cred că-mi păsa. În orice caz, nu m-aș fi uitat la un fiu de securist doar pentru că m-a rugat mama, ca să ne ajute (mamele aveau totuși alte griji decât să fie atente la curtezani). Filmul are și alte inadvertențe mici și punctuale, benigne pentru un spectator străin, dar care ar putea fi taxate de unul român. Nu am auzit de copii care la 5-6 ani să fi cunoscut cuvântul „muie”, sau să fi zis de un altul că e copil de securist sau să fie atât de obsedați de Ceaușescu, deși acasă mama le interzicea să vorbească „de Ceaușescu și de Dumnezeu”, în vreme ce tata își punea o cușmă-n cap și-I imita pe dictator. Mie Ceaușescu îmi era în cel mai bun caz indiferent. Nu percepeam răul pe care ni-I făcea. Mă agitam să dau bine la serbări, recitam convinsă poezii de mulțumire, mă distram când băieții aruncau cu buretele în portretul lui, dar nu plănuiam cu prietenii să-l asasinez. Poate așa au fost și alții de vârsta mea, și poate așa a fost și Cătălin Mitulescu – de aici coloratura specială a exprimării, a lui, și a noastră – „Mie mi-e dor de vremurile alea”. Ceaușescu era o entitate mai degrabă abstractă și, dacă ne e dor de vremurile acelea, e pentru că sunt ale noastre. Am trecut prin ele și acum suntem aici.
     Mizând pe dihotomia securist – om obișnuit, Cătălin Mitulescu se duce însă într-o zonă după mine nedorită, detașată de nostalgia față de epocă, dar deschisă unor comentarii care fac acum pagina întâi a ziarelor. Cineastul nu vrea totuși să rezolve problemele colaboraționismului, dar se folosește de motivul securistului – unul mai degrabă abstract – ca de o pârghie pe care-și poate înfășura nostalgia. Au existat securiști, au existat oameni care i-au cultivat, dar și oameni care i-au tratat cu sictirul cuvenit. Reiese astfel din film că n-au existat nuanțe. Nu cred că e așa, din moment ce Mona Muscă, ca să dau un exemplu celebru, pare ferm convinsă ca n-a făcut ceva rău. Problema securiștilor e în film mult simplificată, simplistă, fiind supusă procesului de edulcorare post-factum care face ca totul să se vadă într-o lumină melancolică. Deci problema mea vizavi de film ține de faptul că mi se pare neconvingător la nivelul adevărului obiectiv și al atmosferei, șubred la nivelul poveștii, deși nu e deloc un film rău, deși actorii sunt în regulă, imaginea (Marius Panduru) e foarte frumoasă, iar muzica (Alexander Bălănescu) de-a dreptul perfectă (deși prea puțină).
     Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii e o dovadă că, asemenea memoriei, și nostalgia funcționează după legi subiective. Filmul a împărțit publicul românesc în două tabere – unii, asemeni mie, nu s-au regăsit în el și nu au fost emoționați, alții chiar au plâns la final. Curios – nu? – când referințele sunt aproximativ aceleași. Există însă un moment care i-a reușit cu vârf și îndesat regizorului – cel al serbării de sfârșit de an de la profesională, cu elevii care se unduiesc în careu ca niște sălcii bete și elevii de pe scenă care cântă cu voci leșinate „Țara noastră-i țara noastră,/ Dulce pasăre albastră,/ Aripă sculptată-n zbor,/ De lumina ochilor...”. Acesta e momentul de grație când Mitulescu suprapune perfect peste festivismul ridicol și găunos de atunci (mai curând benign și automat) calculul unei priviri retrospective, înțelegătoare și blânde ca mierea, dar conștiente că lucrurile nu pot fi întoarse din drum. Acesta e și momentul care ar putea rezuma filmul, dacă scenariul nu s-ar pierde în prea multe direcții pe care nu le parcurge până la capăt. Așa mi-ar fi plăcut să fie tot filmul – o cronică a epocii, dar cu o doză discretă, dar sesizabilă de ironie si tandrețe auctorială. Nu e însă corect să critici un regizor pentru filmul pe care ai fi vrut tu să-l facă, ci pentru cel pe care el l-a făcut. Până acum, cred totuși că nici un cineast n-a reușit să redea atmosfera din școala românească de dinainte de '89 mai bine decât a făcut-o Nae Caranfil în lungmetrajul lui de debut, E pericoloso sporgersi.
 
 
 
(România liberă – Aldine, 30 septembrie 2006)

Tags: catalin mitulescu, cronica de film, cum mi-am petrecut sfarsitul lumii, iulia blaga

Comments: