Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Maturizare regizorală


     Filmul semnat recent de Alexandru Tatos Duios Anastasia trecea constituie un convingător argument al valorii unui cineast a cărui seriozitate şi modestie implică o fermitate puţin obişnuită în faţa concesiilor.
     Alegând o proză remarcabilă prin gradul ei de concentrare şi prin bogăţia sugestiiIor conţinute într-o personală redimensionare a mitului Antigonei, Alexandru Tatos ne propune un autentic model de ecranizare, caracterizat, în primul rând, prin înţelegerea deplină a spiritului operei adaptate pentru ecran.
     Operând minime transformări faţă de nuvela omonimă, D.R. Popescu schiţează cu mai multă precizie datele lui Costaiche, precum şi câteva noi personaje perfect integrate universului rural încremenit de interdicţia punitivă, mai ales pe plan psihologic.
     Alexadru Tatos modifică prea puţin cheia realismului obişnuit al stilului său cunoscut din filmele anterioare — Mere roşii şi Rătăcire — pentru a oferi substanţă personajelor prozei lui D.R. Popescu. Laşitatea, groaza, delaţiunea, duplicitatea, perversitatea sau indiferenţa sunt sugerate în personaje, fără ca prin aceasta să se opereze nete dihotomii menite să le schematizeze sau să le sărăcească în plan psihoIogic. Dialogul central al filmului Costaiche − Anastasia rămâne astfel susţinut într-un ritm propriu, cu efecte ce marchează accentele tragice, ale protestului eroinei.
     Un anume hieratism, atribut al credinţelor străbune, este contrapunctat de motivări explicite ale consecinţelor războiului, compuse în replici lapidare sau gesturi eliberate de şabloane.
     Un alt aspect al seriozităţii cineastului îl constituie refuzul clişeelor manifestat în alegerea unei distribuţii lipsite de nume sonore, dar cât mai aproape de o posibilă variantă filmică ideală.
     Anda Onesa în rolul Anastasiei aduce pe ecran apartenenţa la puritatea ideatică a personajului, candoarea potenţată de curajoasa sfidare a destinului, creionând cu minuţie un temperament învingător prin superioritatea jertfei.
     Amza Pellea (Costaiche) în cel mai bun rol de la Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, confirmă un talent pe nedrept uzat în pelicule comerciale. În interpretarea lui Amza Pellea, Costaiche este convins de eferneritatea forţei, profită de ea şi îndeamnă la indiferenţă, marcându-şi renunţările cu atitudini echivoce. Conservând ambiguitatea personajului, interpretul nu-l absolvă de stigmatul unei trădări cu trimiteri la legendă. Emil, Stoicovici, doctorul, nebunul satului, omul cu halterele, veterinarul, slujnica, capată contururi într-o pastă mai groasă, nu lipsită uneori de o elegantă teatralitate în care primeaza durerea unor existenţe puţin pregătite pentru situaţii limită.
     Decorurile lui Andrei Both, un excelent debut în cinematografie, reconstituie exact universul evocat, fără stridenţe, cu harul respectului pentru adevăr.
     Muzica lui Lucian Meţianu, funcţională, refuză pleonasmul imaginii cu un tulburator simţ al dramaticului.
     Operă robustă şi emoţionantă, Duios Anastasia trecea, confirmă maturitatea unui tânăr cineast, ale cărui calităţi garantează mânuirea exactă a limbajului cinematografic în dificila operă de echivalare plauzibilă a literaturii.
 
(Luceafărul, 26 aprilie 1980)

Tags: alexandru tatos, calin stanculescu, cronica de film, d.r. popescu, duios anastasia trecea

Comments: