Revăzut în ambianța estivală a stațiunii (maritime) Costinești, recentul film al lui Mircea Mureșan — „poetic” intitulat Maria și marea — își dezvăIuie parcă mai pregnant neîmplinirile pricinuite, aici, de mai vechea meteahnă a cineastului — înclinarea către melodramă perfect vizibilă în ultimele-i „realizări”, pe care le semnează fie ca „autor”: Întoarcere la dragostea dintâi, fie (în postura-i obișnuită) ca regizor O lebădă, iarna, fie (doar) ca scenarist: Păstrează-mă doar pentru tine, această înclinare n-ar fi amendabilă (în sine) dacă regizorul nu i-ar da curs în registrul minor, vădind acea „conștiință melodramatică” de care vorbea Althusser și care (după cum au arătat doi cercetători români ai fenomenului, Ștefana Steriade și Pavel Câmpeanu, în „Oamenii și filmul” ― carte analizată pe larg, la vremea respectivă, în acest colț de pagină) provine din «cristalizarea culturală a unei atitudini echivoce față de condiția tragică. Spectatorului i se prezintă o imagine a acestei condiții care tinde să concilieze caracterul ei insurmontabil cu natura ei inacceptabilă. Mecanismul astfel direcționat al transformării evenimentelor în peripeții face din melodramă un ratificator al experienței pragmatice curente: oamenii trăiesc tragicul fără a și-l asuma, ceea ce le îngăduie să subziste. Sub această incidență, peripeția melodramatică îndeplinește o funcție de familiarizare a spectatorilor cu limita reală».
Filmul de-acum pornește de la o proză a lui Radu Tudoran: autor de succes, care semnează și scenariul; ne aflăm, deci, în prezența a „ce-și face omul cu mâna lui”... Să nu uităm însă „vechiul dicton”: scenaristul propune, regizorul dispune în plus, avem suficiente motive să credem că varianta finală a scenariului aparține mai degrabă regizorului.
Or, tocmai dialogurile ― de o falsitate adesea supărătoare, în raport cu specificul filmic — se situează în fruntea reproșurilor ce i se pot aduce, cu prisosință, acestui film. Există, în repIicile pe care le schimbă (între ele) personajele, ca și în gândurile lor, o prețiozitate care frizează lipsa de gust, o înclinare către tirada (și situația) pseudo-romantică, un verbiaj care «exilează personajele în limbuție» (cum ar zice cineva), punându-le și mai acut în evidență „golul” psihologic.
Oricare ar fi „paternitatea” dialogurilor, povestea pe care filmul reusește s-o rețină din propunerea inițială e de o dezarmantă platitudine — la „reușita” ei concurând, pe lângă amintitele carențe ale dialogului, lipsa de substanță și de ritm a tramei (filmul trenând pe lungi porțiuni, până la plictiseală), ilustrativismul acuzat al imaginii (gândită ca o interminabilă înșiruire de cartoline, gen „reclamă O.N.T.”), slaba (sau ineficienta) îndrumare a actorilor (care, lipsiți de partituri consistente, ofertante, par a se conduce după „principiul”: facă cine ce poate!).
În aceste condiții, se uniformizează și se aplatizează (până la confuzie) două prestații actoricești care puteau (și trebuiau) să fie nu numai deosebite, ci și de un puternic relief: cea a experimentatului Eusebiu Ștefănescu, ca și cea a debutantului (în rol principal) Mircea Anca...
Ce rămâne, totuși?... Paradoxal, rămâne Maria o Maia Morgenstern foarte aproape de ceasul maturității ei artistice (dezvăIuindu-și, tot mai convingător, o personalitate dintre cele mai pregnante și de neconfundat) și rămâne marea frumoasă și (ne)liniștită cum o știm.
Maria și marea; două entități, doi poli între care Mircea Mureșan n-a reușit să aprindă acel arc voltaic capabil să lumineze un destin... Sau, ca să depășim suficiența melodramatică a filmului vorba unui mucalit: „Maria și marea" ― Pe când Maria și celelalte forme de relief?
Trimitem întrebarea pe adresa caselor noastre de filme — care, nu-i așa?, abia așteaptă să-și îmbogățească planul tematic cu sugestii de la spectatori.
