Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Maria e un film gândit mai mult pentru publicul occidental


     Un nou lungmetraj românesc (o coproducție, de fapt) trece rampa și numele unui nou regizor e rostit din ce în ce mai des. Cu Maria, Călin Peter Netzer a primit la primul festival la care a și participat, Locarno, nu mai puțin de trei premii (Leopardul de Argint din partea juriului și premiile de interpretare ― pentru Diana Dumbravă și Șerban Ionescu), precum și o mențiune. Pentru povestea tragică, inspirată dintr-un fapt real, a femeii cu șapte copii, care din cauza sărăciei devine prostituată și moare la 34 de ani, Călin Peter Netzer alege varianta cea mai riscantă de abordare, cea frontală, neinteresat de insensibilitatea semenilor față de patetismul poveștii. Altfel spus, când lumea e sătulă de filme despre săraci, Călin Peter Netzer (născut în 1975) are curajul să facă un film pe contrasens. Eșantionul de public de la Costinești, unde filmul a fost premiat la Festivalul tinerilor realizatori de film, a arătat prin aplauze la final și reacții pe parcurs că gustă totuși melodrama socială asezonată cu accente tragicomice.
 
― Te așteptai să fii premiat la Locarno?
― Sincer, nu, dar evident că speram. Înainte de festivitatea de premiere am auzit de un interviu dat de directoarea festivalului, Irene Bignardi, unui ziar elvețian, în care aceasta spunea că Maria e favoritul ei. Asta m-a pus un pic de gânduri. Dar în nici un caz nu mă așteptam la trei premii. Cred că nici un film n-a reușit până acum performanța asta. Chiar știam că regulamentul interzicea ca un film să ia mai mult de două premii.
― Te-ai născut în România, dar la 8 ani ai emigrat cu părinții în Germania. De ce te-ai întors să studiezi filmul la UNATC?
― În primul rând, pentru că era mai ieftin. Apoi au fost și alte avantaje ― eram mai puțini studenți în clasă și, mai ales, puteam face film pe 35 mm din anul III, lucru care în Germania se face doar în ultimul an. Eu vorbisem și cu conducerile catedrelor de film de la NYU și Columbia University din New York, mă puteam duce și acolo, dar era scump; însă ce vreau să spun este că și ei s-au mirat auzind că în România, ca student la regie, faci film pe 35 mm din anul III, iar dacă ești la operatorie, poți face exercițiu de imagine pe 35 mm din anul II.
― Ai venit la București ca student străin?
― Da, nu mai sunt cetățean român.
― Ești cumva adoptat de cinematografia germană?
― Producătorul meu la Maria, Karl Baumgarten, e german, și eu, fiind tot cetățean german, am avut voie să aplic la niște fonduri de acolo. Altfel, dacă ești cetățean român, e destul de greu să găsești bani în Germania. Ori ești vedetă și nu mai contează cetățenia. Acum stau mai mult prin România. Mai încolo, nu știu.
― Data premierei românești e fixată?
― Nu e sigur, ce se știe e că filmul va ieși după festivalul organizat de CNC la București, la sfârșitul lui octombrie.
Maria a fost mai întâi un scurtmetraj pe care l-ai făcut în facultate, luând cu el o serie de premii. De ce ai ținut să faci un lungmetraj cu același subiect?
― N-a fost ideea mea. E oricum destul de greu să faci un remake după tine.
― Riști să te plagiezi.
― A fost ideea producătorului german, după ce a văzut scurtmetrajul. El mi-a cerut să-i scriu un treatment, un scenariu, a doua versiune de scenariu, și până la urmă am ajuns la Gordan Mihic, scenaristul lui Kusturica la Underground și Vremea țiganilor. Karl Baumgarten mi-a cerut să caut un scenarist bun în România și, după ce i-am explicat cum stă treaba în România cu scenariștii, m-a îndrumat spre Mihic. Acestuia i-a plăcut subiectul. I-am trimis prima versiune a scenariului, un treatment, i-am explicat care sunt problemele (fiindcă în scurtmetraj ținea să faci din 2-3 acte o tragedie cap-coadă, dar nu și în lungmetraj), m-am dus la Belgrad, am vorbit, și el mi-a dat o schiță cu ce personaje credea că mai pot fi introduse și ce mai poate fi făcut. L-am lăsat să scrie o versiune, pe urmă am mai corectat-o eu cu ideile lui Baumgarten, a scris a doua versiune, iar pe ultima, a cincea de fapt, am scris-o eu.
― Nici n-au fost multe.
― Pentru ei e foarte puțin. Mihic mi-a spus că la Underground au avut 14, la un scenariu de 300 de pagini.
― Ai simțit un handicap al poveștii în sine, te-ai gândit că spectatorul ar putea spune: „Aoleu, iar oameni săraci? Nu mai pot vedea sărăcie în filme?” Cum ai încercat să treci peste asta?
― Am încercat prin aceste situații tragicomice, care nu știu cât de reușite sunt (eu sunt subiectiv). Evident, am avut sentimentul de care vorbești. Știu că în România mulți oameni or să aibă această reacție. Până acum, părerile sunt foarte împărțite. Unora le-a plăcut foarte mult, alții au spus: „Nu mai vrem așa ceva!” Dar filmul a fost gândit, de fapt, pentru Europa de Vest, tocmai pentru că ideea lui a venit de la un producător străin. Cred că pe occidentali asta-i interesează ― ei au o anumită idee despre Europa de Est și despre România. Dacă nu le dai ce știu, vor fi destul de bulversați. Cred că asta a fost problema lui Nae Caranfil cu Filantropica, film care mie mi-a plăcut foarte mult și care n-a prea mers la festivaluri pentru că n-a fost înțeles.
― Totuși, nu suntem în '90, când România era o terra incognita. De atunci, străinii au mai venit încoace, au mai citit câte ceva despre România.
― Cred că e foarte greu să vezi lucrurile clar dacă nu ești înăuntrul lor. Iar în România s-a ajuns la o saturație a publicului față de filmele despre sărăcie.
― Proiectul tău a avut nevoie de vreo patru ani ca să se concretizeze.
― Da, filmul s-a tot amânat pentru că s-au schimbat producătorii. La început am fost la Doru Mitran, dar el a vrut să se impună și să mă convingă să fac filmul pe video (nefiind destui bani), a vrut să se impună și ca operator, și ca distribuitor, așa că am preferat să risc, dar să-l fac cum vreau eu. După ce am umblat pe la mai multe case de producție, am rămas la Artis Film (producătorul român, filmul fiind o coproducție germano-franco-română). Artis Film mi-a dat și libertate artistică, dar și aparat de filmat, macara și alte lucruri care nu mai trebuiau astfel închiriate. Bugetul era oricum foarte mic ― 500.000 de euro.
― Pe la ce festivaluri o să mai meargă filmul?
― Acum e la Montreal. Păi, în fiecare săptămână o să fie pe undeva. La Milano, la Roma (într-o retrospectivă gen Festivalul festivalurilor, cu filme premiate în acest an), la un festival important în Coreea de Sud ― la Pusan, la Hamburg, la Chicago, la Los Angeles, la Salonic, la Havana. Este de asemenea nominalizat la premiile Academiei Europene de Film. Va rula din această toamnă în Germania și a fost deja cumpărat pentru a fi distribuit în India, Benelux, Franța, Germania.
― Ai deja pregătit un al doilea scenariu?
― Nu, o să iau o mică vacanță și pe urmă încep să caut subiecte. O iau de la capăt.
― Locarno este o trambulină.
― O să fie ceva mai ușor acum, dar chiar și regizorii mari fac un film la 3-4 ani, pentru că la o coproducție durează ceva până strângi banii.
 
 
(România liberă, 8 septembrie 2003)

Tags: calin peter netzer, iulia blaga, maria

Comments: