Simplu spus, dificuItatea ecranizărilor după proză ar fi aceea că spectatorul cunoaște personajele, are asupra lor propriile lui reprezentări și, în virtutea lor, poate respinge variantele actoricești care i se oferă. Când opera transpusă în imagini e chiar o piesă de teatru, apare în plus problema confruntării și cu precedentele ipostaze scenice ale protagoniștilor. Privind lucrurile dinspre atari considerații rapide, urmează că interpretului dramaturgiei ecranizate îi stau în față — în linii mari — două „șanse”: mai întâi, cea a oricărei noi montări pe scenă, adică posibilitatea jocului personal, cu nuanțe noi ș.a.m.d.; și, apoi „șansa” redimensionării rolului pe o structură de scenariu care să redimensioneze la rândul ei textul originar.
În recentul Cei care plătesc cu viața, construit în principal pe camilpetrescianul „Joc al ielelor”, există un rol — și cred că asupră-i merită să zăbovim tocmai pentru exemplaritatea lui — care fructifică din plin ambele „șanse”: Maria Sinești, interpretată de Maia Morgenstern. Între Gelu Ruscanu și Șerban Saru−Sinești, mentinuți în datele din piesa de teatru, întâiul strict ca acolo și celălalt într-o formă mai șarjat-cinică, rolul Mariei a fost regândit de Maia Morgenstern și de regizorul−scenarist Șerban Marinescu în sensul descoperirii unui mai consistent realism psihologic al personajului. La Camil Petrescu, eroina avea un statut mai degrabă simbolic, tradus într-o aură poetizantă, în conformitate cu gustul patetic−„modernist” al autorului. Ipostaza din film „curăță” tot ceea ce ținea în text de acest registru, pe care îl simțim astăzi cam „îndoielnic”: Maria nu mai are (citind din indicațiile regizorale ale dramaturgului) privirea „sperioasă, copleșită” ori „angelică”, nu-și mai „frânge mâinile albe” și nu se mai „frânge desperată”, nu mai e „ca marea frământată de hulă” și nu mai glăsuiește „arzând”, nu mai apare „ca o pasăre rănită, cu ochii în gol”, nu mai spune că „M-au năvălit toate râmele urâciunii” și nici nu mai invocă „pustiul din mine”. Personajul se dezvoltă acum fără asemenea note livrești, adoptând în schimb un comportament mai intens psihologizat. Prin asta, câștigă firesc și, pe calea firescului, ajunge la o frământare interioară mai autentică și la un dramatism mai profund. Din portretul pe care i-l făcuse inițial Camil Petrescu (la începutul Actului II din „Jocul ielelor”), rămâne „o frumusețe tulbure, și tocmai prin asta tulburătoare”, fără să mai fie nevoie de „profil suav” și de „freamăt abia perceptibil al buzelor”, rămâne aerul de „sălbăticiune”, de „vietate încolțită”, fără să mai aibă vreun rost „tensiunea patetică a obrajilor” ori fața „mistuită de secrete grele”. Eliminate fiind poetizările supărătoare, Maia Morgenstern o trateaza pe Maria — dimpotrivă — în sensul unui autenticism cu ușoare nuanțe „naturaliste”, bine controlate de o femeie „de lume”, emancipată, hotărâtă să refuze aristocratismul frivol al epocii în numele unei inteligențe pe care o simți aptă să aplice lumii din jur o cenzură ironică și autoironică, fie și în clipele de amărăciune ori de disperare. Scenariul sprijină excelent atare profil, restrângând câmpul de mișcare al personajului la „alcov”, acolo unde Maria nu-și supraveghează înfățișarea: nearanjată, nepieptănată, neînveșmântată în toalete „șic”, ea e — în schimb — impresionant de firească, de „adevărată”. La acest punct, se cuvine apreciată ideea constituirii unei scene „în trei” (cu Gelu Ruscanu refugiat pe balcon — o „scenă a balconului”, deci!), doar evocată fugitiv în piesă, însă dezvoltată remarcabil în film. Cea de-a doua „șansă” despre care am vorbit își dezvăluie în astfel de momente latențele extraordinare...
Cu toate aceste implicații psihologice ale regândirii personajului, mai trebuie spus că, într-un rol în a cărui „compoziție” (adecvat cuvânt, aici!) intră — cum am văzut — și note vag−naturaliste, Maia Morgenstern atinge performanța paradoxală de a fi foarte frumoasă, la modul ― paradox și mai și — unei purități impresionante: prinsă între cinismul mefistofelic al lui Sinești și austeritatea sumbră a lui Ruscanu, ea câștigă printr-un fel eminamente uman de a trăi și de a simți, adică de a-și trăi sentimentele. O puritate a omenescului, o victorie a valorilor sufletești în fața totalei degradări a sensurilor morale și — respectiv ― a artificialității himericelor categorii „absolute” (coborâte ― în plus — la final într-un plan pragmatic cu care nu erau cu niciun chip compatibile)... Cu doar două scene „pline” Maria Sinești a filmului reușește ― așa frământată cum e, disperată, „naturalistă”, nearanjată și nepieptănată — să fie pata de lumină din universul unor confruntări întunecate. Pentru personaj — o victorie a sensibilității; pentru actriță — una în plus: a inteligenței...
