Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Mai lasă-mă să dorm, Iulia


     Indiferent de ce e în capul tău, ar însemna să ai inima „căţel de piatră”, cum n-ar putea zice decât Fănuş Neagu, ca să nu te bucuri şi tu, cronicarul, ca omul, de succesul de public al unui film. Sigur, formula implică o suită de nuanţări, dar, în principiu, atâta timp cât afară pe afiş scrie comedie şi înăuntru, în sală, se râde, s-ar putea spune că totul e în ordine... chiar dacă „unora le place jazz-ul”... Cert este că Geo Saizescu, deocamdată cel mai consecvent autor de comedie al cinematografiei noastre, ştie, ca nu mulţi alţii, să aducă public. E mult? E puţin? În orice caz, vorba cântecului, „şi asta e ceva!”... Incredibil dar adevărat: oricât de paşnic ai fi de felul tău, la o premieră a lui Saizescu e bine să te duci pregătit sufleteşte, gata să-ţi sacrifici vreo doi nasturi în lupta de la intrare. „Ce-i mâna pe ei în luptă?...” În primul rând, eterna sete de comedie. Tot în primul rând, prezenţa unor actori cu mare priză la public. Jean Constantin pe post de cârciumar care, spre delirul sălii, sărează produsele cu unghia de la degetul mic. Sau Octavian Cotescu, într-un rol de zile mari, un „pictor de reputaţie mondială” — Joil Dumbravă, un personaj de neimaginat fără acel tetralism plin de dulceaţa autoironiei cu care îl înnobilează Cotescu... Sau Tora Vasilescu, o explozie de vitalitate, pornind de la o partitură aparent nespectaculoasă (o soră medicală, îndrăgostită de un inginer, care, cu inocenţa zâmbitoare a lui Emli Hossu, o părăseşte când la orizont apare o nouă doctoriţă — vechea lui dragoste)... Sau, în roluri de mai mică întindere, dar intens colorate, Ştefan Mihăilescu-Brălia, George Mihăiţă, Sebastian Papaiani şi chiar regizorul, cu nelipsita-i umbrelă (reclamată de Jean Georgescu), cu un palmier de carton şi cu un arc de triumf aşijderea, în căutare de evenimente color pentru foto-Bujor... Sau cumetrele guralive, schiţate cu vervă de Rodica Popescu-Bitănescu, Vali Voiculescu-Pepino, Mariana Cercel, Dorina Done... Sau, într-un rol şi episodic şi de debut, Miron Şuvăgău (actor la Teatrul din Timişoara) care, practic, nu are altceva de făcut decât să întindă mâna ca să i se ia tensiunea, dar care reuşeşte să se facă remarcat. Succesul de public i se datorează şi muzicii învoalte a lui Temistocle Popa, şi imaginii lui Aurel Kostrachievici — caldă, fluentă, de un pitoresc natural, niciodată căutat. Sosesc păsările călătoare...
     Un film pe cât de „uşor” şi uşor de văzut, pe atât de greu de măsurat. Pentru că, să-i dăm crezare lui D. R. Popescu, „Fănuş Neagu nu-i un autor pe care să-l măsori cu falnicul şi minunatul metru, nici în cât scrie, nici în cum scrie. Vraja frazei sale şi a lumii sale alunecă din orice balanţă farmaceutică”... Poate n-ar fi lipsit de interes un studiu comparativ între opulenţa metaforică din proza şi teatrul lui Fănuş Neagu — şi dialogurile din scenariile autorului, lapidare şi funcţionale, dar niciodată prozaice, întotdeauna animate de reflexe poetice „fănuşiste”.
     Dincolo de sublinierile şi exagerările mai mult sau mai puţin „monstruoase” specifice unui anumit tip de comedie cinematografică, poţi descoperi, în film, vraja unei lumi amintind, în esenţa sa, de lumea prozei lui Fănuş Neagu. S-a spus: „Marea nostalgie care străbate proza lui Fănuş Neagu este cea a purităţii originare, a unei constituţii angelice a lumii”... În film, totul se petrece într-un „spaţiu ideal”, în care apele nu s-au despărţit de uscat, într-un rai zis Deltă, în care „până şi rudele sunt oameni cumsecade”... Şi lacrimile plutesc, în film, pe apele raiului. Un rai în care răii mai există doar ca elemente de decor, în care toată lumea, chiar dacă „se tachinează”, se iubeşte, în care cel mai crud adevăr e scăpat din greşeală de un bărbat care îşi confundă, în somn, iubitele între ele: „Mai lasă-mă să dorm cinci minute, Iulia!” îi murmură el... Verei. Un paradis cu o mie de fluturi albi şi o mie de fluturi roşii, mângâind visele şi dimineţile, cu soare, cu icre negre, cu voci de copii ca nişte rafale de primăvară („Mamă! Tată! Bunică! Nene! Sosesc păsările călătoare!”), cu berze într-un picior, cu peşti atârnând dominator pe o frânghie, garnisind, în repetate cadre, marginea de sus a ecranului, cu peşti în năvod, cu peşti în undiţă, cu bărbierit în curte... Dar, atenţie! Paradisul e închis în sine, cei din afară degeaba aruncă undiţa, nu prind nimic... (semnificativ e faptul că singura secvenţă care iese din timpul şi spaţiul Deltei — flash-back-ul bucureştean cu balul absolvenţilor — iese, cinematografic vorbind, şi din spaţiul credibilităţii).
     Ca şi în proza lui Fănuş Neagu, şi în film, „universul devine o scenă a convenţiei ludice”; în această direcţie a încercat să conducă şi regizorul totul: spre o „farsă colectivă”, care parodiază un anumit tip de existenţă şi de problematizare artificială, tipice falsului de actualitate. Esenţa barocă a filmului stă, ca şi cea a prozei lui Fănuş Neagu, „sub emblema spectacularului”. Saizescu a reuşit să imprime unor secvenţe o „gâlgâială” tonifiantă, o conştiinţă a spectaculosului, o stare de harababură, de amestec haotic, de imponderabilitate iluzionistă...
     O utopie visată de „împăratul fluturilor”, Fănuş Neagu, „ca o poruncă de a ne simţi fericiţi”, ca un strigăt „spre toate malurile oceanelor: iubiţi-vă, iubiţi-vă!”... Mai practic, regizorul adaugă: până una-alta, cel puţin râdeţi.
 
(vol. „Cinema şi nimic altceva”, 1995)

Tags: cinema si nimic altceva, cronica de film, eugenia voda, fanus neagu, geo saizescu, sosesc pasarile calatoare film

Comments: