Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Mahalaua eternă


Poate că nu era necesar, dar mă simt obligat moral să spun că, nefiind critic de cinema, impresiile mele de gust trebuie luate cum grano salis.
     De ce trag clopotele, Mitică? m-a impresionat ca niciun alt film românesc. L-am văzut (după câteva tentative, eșuate din partea mea, de a da curs invitațiilor lui Lucian Pintilie) în sala bucureșteană „Favorit”, în mijlocul unui public ce părea, el însuși, coborât de pe ecran în sală. Comentariile (penibile, idioate, vulgare) m-au enervat în primele momente. Dar mi-am dat repede seama că aveam privilegiul de a asista la un spectacol dublu: acela din film și acela din sală. Înrudirea lor nu era câtuși de puțin contestabilă. Mahalaua sufleteasca de Ia finele secolului XIX și aceea de la finele secolului XX, Caragiale și Pintilie își dădeau mâna, peste mode și timp, într-o eternitate grotescă.
     În definitiv, extraordinara rezistență a pieselor și momentelor caragialiene se explică prin împrejurarea că societatea românească pare a se afla necontenit într-o epocă de tranziție, în primele decenii ale domniei lui Carol I, ca și în primele luni de după revoluția anticomunistă. E. Lovinescu a greșit o singură dată foarte grav în cariera lui de critic: atunci când a socotit, după 1918, că literatura lui Caragiale a devenit istorică odată cu lumea pe care o zugrăvise. Lumea lui Caragiale a refuzat să se perimeze și literatura lui Caragiale a rămas actuală. Este o lume tulbure, neașezată, de tranziție. Caragiale este cel mai acut observator al unor instituții și al unor oameni care își caută ― frenetic ― matca morală, psihologică, lingvistică; lumea lui este una în care zăgazurile au fost rupte iar libertatea, brusc dobândită, arată ca o brambureală; o lume, în care străfundurile ființei umane și sociale răbufnesc la suprafață, ca un mâl care tulbură claritatea apei; în fine, o lume a mahalalei (ca periferie, ca margine, ca început de civilizație) sufletești. Ar fi, poate, de meditat asupra acestei mahalale eterne care ne caracterizează. Și nu pun nimic depreciativ în remarcă. Pur și simplu, constat.
     A existat, în ultimii 30−40 de ani, tendința de a-I „citi” (critic, regizoral) pe Caragiale prin prisma unui modernism intolerant, format la școala lui lonescu sau Beckett. Era un Caragiale inuman, robotizat, crud și absurd, mânuitor de marionete mai degrabă grotești decât comice. Un Caragiale puțintel înspăimântător. Postmodernismul din deceniul 9 ne redă un Caragiale mai firesc, mai simplu, de un caraghiozlâc teribil, dar lipsit de nonsens, cu eroi puși pe o mare trăncăneală, după titlul (cenzurat) al eseului Iui Mircea lorgulescu în fond, oameni de treabă, deși ridicoli.
     Cu zece ani în urmă, când și-a conceput filmul, Lucian Pintilie a intuit această mutație. Și, dacă filmul lui ne șochează prin violență, extremism, „furie”, culoare, patos, adică prin însușiri ce aparțin sferei morale a modernismului, există în el deopotrivă trăsături (anticipate) ale viziunii postmoderne. Cea mai importantă dintre ele este retransformarea roboților în oameni. De ce trag clopotele, Mitică? este, înainte de orice, un film despre suferința umană. Nu cred că cineva, înainte, a mai fost sensibil la acest aspect. Comicul a mascat de regulă faptul că eroii scriitorului sunt ființe de carne și sânge, neliniștite, speriate sau torturate moral. Ei au părut mult mai des ridicoli decât demni de compătimire. Generații la rând au râs de s-au prăpădit de gesturile, de cuvintele, de expresiile lor. Și, acum, iată, vine Lucian Pintilie și ne dezvăluie o Miță Baston (rolul vieții Marianei Mihuț) suferind de gelozie ca un tragic Othello feminin sau un Pampon (un senzațional Victor Rebengiuc) înnebunit de îndoială ca Hamlet. În aceste condiții, comicul, datorat unui cod perimat de comportare și expresii, nu numai că nu împiedică drama să iasă la iveală dar, în mod paradoxal, o intensifică până la insuportabil. Suntem sfâșiați între râs și compătimire și o imensă duioșie ne cuprinde Ia vederea caraghiosului spectacol al suferinței din iubire pe care ni-l oferă eroii filmului. Un carnaval care ne zguduie, o farsă care ne emoționează până la lacrimi.
 
 
(Noul Cinema nr. 1/1991)

Tags: cronica de film, de ce trag clopotele mitica, lucian pintilie, nicolae manolescu

Comments: