Lumea de pretutindeni s-a distrat și se distrează (cum ni se spune încă de la începutul filmului) «de când lumea». Operatorul e și el pe undeva prin preajmă (ne spune comentariul) și asta se întâmplă, știm cu toții, de când e cinematograful. Arhivele s-au umplut astfel încet, încet, cu tot felul de imagini despre cum se distrează lumea.
Dumitru Fernoagă (scenarist) și
Alecu Croitoru (regizor) au cotrobăit în Arhiva noastră de filme, au văzut zeci de mii de metri de peliculă și au ales pentru noi ceea ce li s-a părut a fi reprezentativ pentru o imagine cât mai întreagă despre felul în care se distrează lumea. S-a născut astfel un film de montaj, adică un film pe imagini date, alese și puse în ordine, după gustul realizatorilor. (În paranteză, dar nu ca să fie spus, montajul
luliei Vincenz Gabrea este, din punctul de vedere al tăieturii, al ritmului, al simțului măsurii, excelent.) Un film deci, care nu mai avea nevoie pentru a se înscrie în genul respectiv, decât de un comentariu care să dea sens — sau sensuri — imaginilor mute, care să-I încarce cu substanța umorului promisă și pretinsă de titlu. Valentin Silvestru, cu umorul său binecunoscut, cu acel la fel de binecunoscut simț al ridicolului, Valentin Silvestru care este un adevărat detector de absurd și de absurditate, era, fără nicio îndoială, cel chemat să comenteze un asemenea film. Cu vorba și cu vocea, pentru că și vocea în cazul de față are rostul și rolul ei de jucat. Mai era nevoie și de un comentariu muzical, pe care Temistocle Popa l-a găsit pe nota cea mai potrivită filmului de față. Rezultatul atâtor colaborări este însă o imagine din trei unghiuri: primul ar fi cel al operatorilor care au filmat pur și simplu, un subiect sau altul, fără să se gândească la o posibilă interpretare, tălmăcire sau răstălmăcire, și cu atât mai puțin la o posibilă legătură cu alte subiecte; al doilea, este cel al realizatorilor care au căutat și găsit legături între subiecte gândite inițial independent, subiecte care nu știau că vor ajunge odată să stea alături, iar al treilea unghi este cel al comentatorului. Numai că aceste trei unghiuri din care este constituit obligatoriu orice film de montaj, trebuiau, la fel de obligatoriu, să se suprapună, să devină finalmente unul și același. Asta însemna că imaginile filmate separat de operatori, să fie alese în virtutea unor legături interioare pe care ochiul regizorului le intuiește în ele, legături pe care comentatorul le face perceptibile, le traduce, și pentru spectator.
Cu
Lumea se distrează, lucrurile nu se întâmplă întotdeauna așa. Ideea ce trebuia să unească subiectele este că lumea se distrează cam prostește. Este un adevăr cunoscut dar insuficient susținut de imagine. Filmul e alcătuit din două familii de subiecte: una care demonstrează și vizual cât de prostește se distrează lumea (ducând un ghiveci ca pe un câine de lesă, urcând elefanți pe sârmă, întrecându-se în «cine bea mai mult» sau în «cine sărută cu mai multă patimă», rostogolind butoaie pe uscat sau bârne în apă, împodobindu-se cu pălării cântătoare sau tăvălindu-se în noroi, împreună cu o minge, împreună cu o motocicletă, împreună cu o mașină, împreună cu schiurile, etc.); cea de a doua familie este a subiectelor care, după unii, nu sunt întotdeauna caraghioase, iar după alții nu sunt niciodată caraghioase. Cum ar fi de exemplu: săritura cu parașuta, schiul pe apă, înotul acrobatic... Cum ar fi de exemplu cursele de cai sau patinajul artistic, valsul sau un concurs de caiac, o săritură cu schiurile de la trambulină, sau cascadoria (pe care însuși filmul o folosește cu atât succes și fără să ne stârnească râsul și care, de altfel, este mai puțin o distracție și mai mult o afacere și pentru cei care o practică și pentru cei care o folosesc)... Nefiind caraghioase în sine și obligația pe care și-au luat-o autorii de a ne demonstra că Iumea se distrează prostește, fiind o obligație ce se cerea respectată, comentatorul și-a luat asupră-și sarcina, deloc ușoară, de a le face caraghioase. Sarcină dusă la bun sfârșit cu mare succes dar mă întreb și cu câtă dreptate. Știu că orice poate fi acoperit de ridicol, vorba și rostirea ei sunt necruțătoare (știu pe cineva care-I face praf pe Hamlet citindu-i replicile într-un anume fel), mă întreb numai dacă e bine, dacă e musai, dacă nu cumva ar fi existat distracții omenești cu adevărat ridicole pe care operatorul acela omniprezent, cu sau fără voie le-a înregistrat pe peliculă. Și dacă da, de ce nu s-au ales acelea, mai exact numai acelea... Reproșul (dacă
Lumea se distrează este un film care să suporte vreun reproș) s-ar adresa deci selecției de material, și nu comentatorului, pentru că nici un comentator din lume, pus în fața unui material despre care știe că trebuie să stârnească râsul, nu va rezista tentației de a-l ajuta din toate puterile să-și atingă scopul.
Spuneam: dacă
Lumea se distrează este un film care să suporte vreun reproș. Spuneam așa, gândindu-mă la nevoia noastră de râs și la cât de rar și pe apucate se împlinește ea. Publicul râde în sală, și asta e bine. Râde și când trebuie și când nu trebuie, și asta nu e bine. Dar nu toată lumea râde și când nu trebuie. Și asta e bine. În schimb, toată lumea râde când trebuie. Și iar e bine. Deci, trei la unu pentru râsul sănătos, pentru râsul cu obiect, pentru „distracția omenească" pe care ne-o propune comentatorul și odată cu el realizatorii filmului.
3-1 e un scor frumos de la sport până la film-cetire!
