Savel Stiopul: Maestre Georgescu, am avut şansa să vă fiu student, apoi asistent, şi acum am cinstea să mă număr printre prietenii dumneavoastră. Vă cunosc aproape de-o viaţă. V-aş întreba, de ce iubiţi atât de mult filmul?
Jean Georgescu: Nu ştiu; îmi plăcea încă din Conservator. Era poate voga imaginii în mişcare... Mă simt foarte bine la cinema şi făcând cinema. Când văd un film, uit repede de preocupările meseriei şi devin spectator. Un spectator total.
S.S.: Nu înseamnă toate acestea că filmul corespunde unei nevoi cu totul personale de autoexprimare?
J.G.: Probabil. Într-adevăr, la mine predomină vizualul. Citesc o carte, îmi rămân doar imaginile. Nume, străzi, le uit. Altul reţine tocmai asta. Mie îmi place enorm să merg, să privesc. Sunt un mare hoinar. Îmi place să văd străzile, cum se construieşte ceva. Îmi place să văd oamenii, cum gesticulează, cum sunt îmbrăcaţi.
S.S.: Eu cred că mai există şi un alt fel de realizator, cel Ia care predomină partea dramatică, povestea, literatura. La autorii de acest tip, întruchiparea filmului apare pe parcursul realizării.
J.G.: Pentru mine filmul e gata odată cu decupajul. Îl văd pe de-a-ntregul în minte înainte de a-I vedea pe ecran. De aceea sunt, poate, atât de pretenţios la realizare.
S.S.: Cred că ăsta e primul lucru pe care l-am învăţat de la dumneavoastră: rigoarea şi respectarea imaginii iniţiale, mental elaborate. Unii, neînţelegând o asemenea structură filmică, sunt tentaţi să vă considere un maniac pedant, un exagerat.
J.G.: Ce e drept, mi se întâmplă uneori să fiu sfătuit de cei din jur, când persist în obţinerea unui anume lucru: «Lăsaţi maestre, ce vă chinuiţi, e foarte bine!» Ei nu pricep că aici îmi joc eu toată viaţa mea: dacă reuşesc sau nu, dacă-mi iese sau nu, fie şi un detaliu, toată viaţa mea personală e în joc.
S.S.: Cred că o asemenea prefigurare a filmului, până la detaliu, înseamnă de fapt şi un anume fel de a scrie scenariul, apoi decupajul. Fiecare realizator are un fel personal de a întruchipa viitorul film, foarte diferit de felul de a imagina al literatului. lată, la mine predomină memoria afectivă. În funcţie de ea imaginez partea vizuală şi sunt condus mai puţin de comportamentul cotidian, de reminiscenţele acestuia. Cred că, vizual vorbind, acţionez mai degrabă eu însumi, condus de plasa propriilor mele sentimente. lar expresia vizuală corespunde acestui fel personal de a imagina acţiunea. Un scenariu pentru mine, e mai degrabă o confesiune vizuală, decât o reconstituire. Poate e mai uşor aşa...
J.G.: Uşor cred că nu e pentru nimeni. Mărturisesc că eu am foarte mari greutăţi când fac un scenariu, un decupaj. Când mă duc pe platou, dau impresia că totul e foarte simplu, că-mi «vine» uşor. Dar ceea ce ajunge pe platou e rezultatul unor chinuri teribile. La realizare, în schimb, nu prea mai am probleme. Nu-mi place lipsa de logică. Chiar în cea mai teribilă lipsă de logică cer să existe o logică.
S.S.: Repetaţi într-adevăr mereu aceasta la cursuri sau pe platou, în special referindu-vă la genul comediei cinematografice al cărui entuziast sunteţi. Pretindeaţi mereu logică, rigoare.
J.G.: Comedia e ceva foarte special şi foarte greu. Cel mai important este scenariul. Trebuie să ştii să-I întocmeşti. Totul trebuie să fie calculat.
S.S.: N-aţi făcut niciodată dramă. Vi se pare o problemă încă discutabilă astăzi, delimitarea rigidă dintre dramă şi comedie?
J.G.: Nu mai este cazul. Cel care înţelege comedia poate face foarte bine dramă, fiindcă simte comicul şi astfel nu greşeşte: simte ridicolul. Să nu faci rău, că binele iese singur la iveală — iată o axiomă pe care o propun.
S.S.: Ce înseamnă să «simţi» comicul?
J.G.: Comicul izvorăşte din felul cum îţi trăieşti viaţa, cum treci prin viaţă. Să vezi, să te bucuri, să te simţi bine, chiar dacă ai şi necazuri. Să nu uiţi să râzi. Chiar, aş spune, să te simţi comic. Să ai senzaţia comicului personal. Un om care zâmbeşte e mereu tânăr. Omul mâncat interior, otrăvit, îmbătrâneşte. Mulţi spun: «la te uită la Georgescu, mereu tânăr!» Asta fiindcă zâmbesc, răspund totdeauna cu o glumă. E mai bine, mai uşor aşa. Din păcate nu reuşeşti acelaşi lucru cu un scenariu. Nu te înţelege toată lumea când citeşte. Trebuie să aibă o dispoziţie specială. Nu se poate scrie totul în text. Trebuie să şi subînţelegi, să-ţi imaginezi. Efectul iese din nuanţă sau din nerespectarea nuanţei. Asta ne-au învăţat pe noi, cei vechi, filmul mut, comedia americană. Totul depindea de perfecţiunea execuţiei. Dar şi lumea era mai doritoare să râdă. lubea comedia. Am impresia că astăzi, lumea nu mai ştie să râdă. Sunt atâtea lucruri de care ne putem bucura. Dar nu! Lumea e gata să plângă din te miri ce.
S.S.: Credeţi că filmul este astăzi o artă necesară, corespunde cu precădere nevoilor epocii?
J.G.: Cred că cinematograful e iubit mai mult de oamenii tineri. Aici găsesc mai multă viaţă, aici află lucruri noi, Oamenii mai în vârstă sunt sedentari, se deplasează mai greu la cinema, mai ales de când cu televizorul. Vedeţi, eu nu am televizor. Urăsc sedentarismul.
S.S.: Fiindcă veni vorba despre tineri şi preferinţele lor, ce accepţie daţi termenului atât de utilizat de «film modern?»
J.G.: Sunt foarte atent la ceea ce se denumeşte «film modern». Sunt epoci când producătorii pierd şi atunci lansează altă modă. Aşa numitul ciné-vérité de exemplu, nu s-a realizat decât foarte rar. Totdeauna trebuie să aranjezi câte ceva, şi atunci nu mai e ciné-vérité. lar interesul real pentru acest gen de film apare foarte rar şi numai în cazul când nu se observă intervenţia. Aceeaşi e situaţia şi cu filmul erotic. Mode din acestea au fost multe şi au trecut. Ceea ce rămâne e filmul profund realist, realist în substanţă.
S.S.: Opera de artă cinematografică ar fi deci un fenomen prea puţin frecvent.
J.G.: Chiar un fenomen de excepţie, deşi în fiecare film făcut cu cât de câtă aplicaţie găseşti o sclipire, un moment de artă. E foarte greu în cinema să se facă artă. Arta presupune perfecţiunea. Or, în cinema, depinzi de prea mulţi factori. Cred că cinematograful e mai curând un spectacol, o artă a spectacolului. Artă poate fi numai o imagine finită şi nerepetabilă, un tablou, o compoziţie, o poezie. Teatrul poate fi doar uneori artă, pentru că nu poţi presupune, realist vorbind, că e posibil ca în fiecare seară să se reproducă fenomenul artistic realizat o dată. Filmul, de asemenea, e firesc să fie uneori artă, cel mai ades însă, parte din imensa producţie a industriei cinematografice. lată, în
Sunetul muzicii — un mare succes. M-am întrebat, ca şi alţii, de ce. O povestioară banală, melodramatică, totul deja văzut. Dar, plin de sentimente frumoase pe care le doreşte fiecare, de copii frumoşi, de cântece, munţi, castele. Ca un pom de iarnă: globuri, steluţe. Se uită toţi, le place. Peste câteva zile e un copac uscat, pe care îl azvârli. Astfel de filme îţi plac, te distrezi şi le uiţi. Sigur că nu sunt artă. În meseria noastră realizezi atât de rar o operă de artă adevărată.
S.S.: La acest nivel de exigenţă, care ar fi filmul dumneavoastră de artă?
J.G.: Filmul acela ar fi
Lanţul slăbiciunilor... Cred că e un lucru la care am pornit cu ideea de a face ceva de bună calitate şi am reuşit în mare parte.
S.S.: Sunteţi nedrept faţă de cealaltă schiţă,
Vizita, care, după mine, e un giuvaer de artă cinematografică. Ca să nu mai vorbim de
Directorul nostru.
J.G.: Acolo am avut şi norocul să lucrez cu nişte actori formidabili. În ce priveşte
Vizita, vedeam de fapt, un alt gen de personaj în locul celui interpretat de
Birlic. Dar am făcut un compromis pentru public.
S.S.: Când faceţi un film, vă gândiţi la cel care va plăti biletul de intrare?
J.G.: Numai la el. Afară de câteva mici amănunte pe care le fac pentru mine.
S.S.: Cum acordaţi viziunea unei lumi care nu e cea reală, cea în care trăim, ci a dumneavoastră proprie, cu pretenţiile omului de la casă?
J.G.: Amestec ce doresc eu cu ce se cere.
S.S.: Faceţi compromisuri?
J.G.: Fac. Fac compromisuri în favoarea spectatorului.
S.S.: Vă supără că faceţi compromisuri sau e ceva necesar?
J.G.: E necesar.
S.S.: Aţi face un film în care să nu existe niciun compromis?
J. G. : Aş face... Aş vrea...
S.S.: Ar avea aceeaşi audienţă?
J.G.: Nu ştiu. Devreme ce nu am făcut, nu ştiu. E un risc, dar mi-ar plăcea să încerc.
S.S.: Când sunteţi pe platou, ce atrage în deosebi privirea aparatului dumneavoastră de filmat? Ce vă interesează?
J.G.: Pornesc mereu de la ideea că aparatul nu vede ca la teatru, dintr-un singur unghi. Asta schimbă totdeauna totul. Aşezarea personajelor, a obiectelor, poate respecta logica reală. Câştigi în primul rând aspectul de realitate. Apoi, dacă mi s-a dat în mână un aparat de filmat. umblu eu după actori: sunt curios. Nu-i las pe actori să umble pentru aparatul meu. Intru şi sub masă dacă e nevoie, pentru că vreau să văd. Vreau să văd de aproape ce gândeşte eroul. Vreau să-I văd şi de departe. Vreau să văd tot, şi mai ales ceea ce se ascunde ochilor mei, dincolo de personaje, de obiecte.
S.S.: Nu faceţi, deci, o punere în scenă specială pentru aparat? Întreb asta, fiindcă în ultimul timp eu practic un dialog, mai ales prin mişcare, între cameră şi personaje, obiecte. Caut să obţin o expresie pur filmică, pe care, de altfel, cred că o obţineţi şi dumneavoastră, doar că pe altă cale.
J.G.: Da, pe altă cale, pentru că eu nu fac punerea în scenă pentru aparat, ci pentru situaţie. Aparatul să vadă aşa cum este. Consider că în film convenţiile sunt aproape inadmisibile. Vreau să spun acele convenţii ale raportării lucrurilor la aparat, comparabile cu convenţia teatrală (vorbirea la spectator, aşezarea mobilelor către scenă).
S.S.: Se confundă uneori stilul cu ceva mult mai rar şi mai preţios, cu acea lume personală a autorului, pe care numai el o trăieşte şi o exprimă prin opera sa. Cred că opiniile formulate mai sus sunt chiar cele ce duc la puritatea stilului dumneavoastră, riguros şi moralist, şi în acelaşi timp reprezintă şi felul dumneavoastră propriu de a vedea.
J.G.: Nu ştiu prea bine ce înseamnă felul meu propriu de a vedea. Am văzut tot felul de lume, am trăit tot felul de bucurii. Mi-a rămas câte ceva... Cu toate defectele lor — iubesc oamenii; cu toate greutăţile ei — iubesc viaţa. Da, îmi place să trăiesc... Dar, tot ce ţi se dă, începând chiar cu viaţa, e doar provizoriu.
Faţa în faţă: Regizorul Jean Georgescu stă de vorbă cu elevul şi prietenul său, regizorul Savel Stiopul
