În continuarea unor preocupari mai sistematice, în uItima vreme, ale autorilor noștri de a institui un dialog credibil și eficient cu tinerii, aflat în jurul aspirațiilor noii generații, al vaIorilor morale ce-i definesc universul, recenta realizare a Casei de filme Patru, Liceenii, semnată de regizorul Nicolae Corjos și scenaristul George Șovu se instalează, de nimic stingherită pe o treaptă mai înaltă. În aparență s-ar putea crede că succesul cheamă succesul: aceleiași echipe i se datorează și filmul de largă audiență Declarație de dragoste. În realitate, laurii dobândiți cu un an în urmă au fost așezați unde se cuvine, formula Declarației... a fost considerată epuizată, drept care filmul de astăzi își are propriul său angajament. Tonul îl dă chiar melodia din generic, deloc sentimentală bine ritmată, cântecul nu al unor El și Ea, ci al masei de tineri care acaparează ecranul, solicitând cu discreție un început de identificare. Îi vom cunoaște, pe parcurs, pe mai fiecare dintre ei, dramaturgia conflictului unic, distribuitor de implicații, din Declarație de dragoste fiind înlocuită aici cu o diseminare a micilor focare. Privirea plimbată cu dezinvoltură peste o clasă de liceeni ne restituie un admirabil portret colectiv al unel umanități în formare, dar care, departe de a fi o apă și un pământ, se recomandă prin precizie tipologică. Cred că farmecul peliculei de aici pornește, din stăpânirea aceIor mișcări interioare care îngăduie fiecărui erou „să vină în față”, fără ostentație. Există așadar, în film eleva model, dar evidența modelului nu supără, și băiatul harnic aflat în cumpănă, și băiatul bun, „dar cu lipsuri”, și descurcărețul simpatic și fata despre care nu știm prea multe, dar care are personalitate și haz din belșug etc. Există, nici nu s-ar putea altfel, și candide înfiripări de iubire, și tensiunea marilor evenimente școlărești și prezența părinților ba chiar câte o ședință de muștruluire, numai că nu există în sine, pentru a duce acțiunea mai departe, ci pentru a observa cristalizarea unor noțiuni morale: încrederea în forțele proprii, conștiința definirii omului prin faptele muncii sale, solidaritatea la bine, etica competitivității, altfel spus frumusețea trecerii prin viață „cu fruntea sus”, pentru a-l cita pe profesorul Socrate (Ion Caramitru), personaj al filmului și, nu mă îndoiesc, alături de profesoara „Isoscel” — Tamara Buciuceanu-Botez, eroi ai unei noi mitologii de cancelarie. Le dau „ascultare”, pe ecran, câțiva minunați „copii”, unii dintre ei deja studenți la I.A.T.C., alții — poate — în viitor: Ștefan Bănică jr., Mihai Constantin, Cesonia Postelnicu, Tudor Petruț, Oana Sîrbu, Cătălin Păduraru. Frumos din partea lor că știu să vorbească despre adolescență fără să se joace cu nostalgille maturilor.