Extrem de focusat pe comentariul socio-politic, musai ironico-satiric şi avid de zugrăveli cât mai caricaturale, Daneliuc-ul ultimilor ani pare să fi lăsat pentru alţii forţa şi coerenţa prezente în Cursa (1975), Proba de microfon (1980) şi Croaziera (1981) şi întrezărite cu destulă claritate printre atacurile de isterie ce au împănat Patul conjugal (1993) şi Senatorul melcilor (1995). Atât în Ambasadori, căutăm patrie (2003) cât şi în Sistemul nervos (2005) construcţia a presupus expoziţiuni de genul „calmul de dinaintea furtunii" lungi cât aproape tot filmul, încheiate (?) stil „iadul pe pământ". În acest context, Legiunea Străină inversează ordinea şi după 85 de minute de balamuc generalizat, finalul se prezintă sub forma unor minute aproape mute şi de-un calm deloc prevestitor de lucruri bune... ceea ce nu înseamnă că întregul reuşeşte să fie mai uşor de înghiţit. Din contră. Legiunea nu e decât o înlănţuire complet haotică de scene/secvenţe fracturate, deseori lipsite de continuitate şi rareori pline de miez. Filmat pe video (ca la nunţi, nu ca la independenţii underground americani) şi jucat cu picioarele (când unul dintre cele mai bune roluri e făcut de Rică R., orice altă pretenţie în materie de actorie e complet inutilă), filmul are o singură calitate — umorul. E drept, cel mai adesea e vorba de un comic involuntar, asigurat fie de subiect (trei tipi dintr-un sat uitat de lume şi arestat temporal într-o perpetuă isterie aviară fură banii unei băbuţe ca să se înscrie în Legiunea Străină), fie de situaţii care mai de care mai dement-incredibile (cei trei se antrenează pentru a supravieţui în Legiune îndopându-se cu buruieni şi viermi, iar consătenii se antrenează pentru căpşunitul spaniolesc culegând clopoţei de pe firele de sârmă). Cred că filmul nu se vrea a fi o comedie. Rectific — sper.
