După atât de reuşitele, echilibratele, perfectele filme de până acum ale lui
Călin Netzer,
Medalia de onoare şi premiatul cu Ursul de Aur la Berlin
Poziţia copilului, orice premieră de la el e un MUST SEE. Ştim că tânărul regizor reuşeşte să dozeze exact cât trebuie şi informaţiile, micile detalii ale poveştii, replicile, şi imaginile în montajul lor, ca să obţină o emoţie ce te gâtuie, suspansul, pumnul năucitor în plex. Şi, văzut după acestea două,
Ana, mon amour nu dezamăgeşte. Are punctele lui forte şi iar minim o scenă nemaipomenită, foarte puternică, cumplită. Este ecranizarea, adaptarea mai degrabă, de fapt, a romanului lui Cezar Paul Bădescu, ”Luminiţa, mon amour”. O poveste postmodernă necronologică şi tocmai pe aceste sărituri narative se şi bazează mult regizorul ca forţă a filmului, un flux al amintirilor ce vin cum şi când vor ele. O poveste de dragoste şi de cuplu, de parcă regizorul şi-a luat personajul masculin din Poziţia copilului şi, pe lângă relaţia complicată cu mama l-a dus într-o nouă poveste, o altă etapă a vieţii, de maturizare, ca soţ şi ca tată.
Filmul pare mai slab şi mai lungit decât celelalte două, atât de compacte, de fără cusur. Săriturile din trecut în prezent şi, brusc, fără atenţionare sau explicaţii iar în trecut – fără să înţelegi în primele secunde al cui – ajung nu să obosească – mai ales înspre final – cât să deconcentreze. Este genul de poveste care poate să meargă la nesfârşit. Un plus şi un minus în acelaşi timp. Pentru că o fi mai lung ca Poziţia copilului, dar e şi mai cumplit ca temă, ca poveste, mai frisonant. Este acum o relaţie nu despre societate, ci despre oameni „adevăraţi”, spusă „pe bune”, cu maxim de sinceritate, aproape cu cruzime, fără pudorile de vitrină sau de basm din filmele, dramele romantice. Aici personajele iubesc, mănâncă, suferă cu adevărat, iau masa, au nevoie la baie. De data aceasta, intimist, concentrarea regizorului este strict pe personajele pusă sub lupă, filmate des de aproape, cum se poartă în cinema în ultimul timp.Societatea cu problemele ei – chiar dacă se vorbeşte de şomaj -, oraşul practic nu există, nici măcar atunci când se filmează pe stradă, la şcoală ori la birou. Nimic din jurul lor nu contează, totul în jur e în ceaţă. Ei doi, împreună sau separat, în camera lor, cuibul lor, sufocant. Pe măsură ce personajele se schimbă însă, se lărgeşte pe nesimţite cadrul şi apare aerul acela de care aveau atâta nevoie ca să respire liber, fără frecuşuri. Până la frumoasa revelaţie a unui miracol, al unei posibile noi încercări, în curtea unei mănăstiri, o conştientizare filmată tot în prim-plan. Urmărim povestea de dragoste a unui bărbat – egosit, răsfăţat? rămâne să vedem – care ajunge cu iubita din facultate la o relaţie de cuplu complet toxică. Un personaj cu lumini şi umbre, teribil de sincere, de realiste reacţii. Un „copil” care are nevoie şi el de sprijin, de leagăn pentru calmarea angoaselor, aşa cum ne şi arată mură-n gură, un accent în plus şi vizual, dar atât de frumoasă scenă cu cântec rusesc al „mamei”-surogat. Şi, chiar dacă atenţia stă pe El, filmul este până la urmă unul feminist, pentru că sunt mai importante problemele femeilor, abuzate în familii, mame ultra-protectoare-leoaice care ar face orice, ca şi ale protagonistei atât de puternică, cea urmărită cum merge până la capătul nopţii fricilor ei, care este frântă şi folosită, care-şi depăşeşte condiţia şi creşte, învaţă, se vindecă şi merge mai departe. O încercare reuşită din punctul acesta de vedere în Noul Val şi cinema-ul românesc, ca şi povestea erotică, de cuplu. O premieră. Înţelegi că este povestea lui, a iubitului, a soţului, a fiului de la oraş, sunt amintirile sale povestite haotic pe canapeaua unui psihiatru. Şi, când crezi că te uiţi la un cadru sau scenă de umplutură, cu vorbărie şi banalităţi, brusc ca la un plesnet de bici urechea e ciulită şi realizezi că mai afli o fărâmă de informaţie despre personaj, despre trecutul lor, familiile lor, o revelare printre cuvinte, o elipsă nespusă în imagini. Şi asta e dramatic pentru complexitatea poveştii.
Toţi actorii convingători. Prezenţe noi pe care le aplaudăm, cum e protagonistul frumos şi credibil, Mircea Postelnicu la debut, mama lui, Carmen Tănase, ori tatăl, Vasile Muraru, pus în lumină nouă, dramatică. Însă protagonista, această curajoasă Diana Cavallioti, este performera, atleta alergătoare la maraton a filmului. Şi în pelicula din 2013,
O vară foarte instabilă, existau scene de sex şi nuditate cu ea, şi acolo plângea. Ea se dăruieşte aici camerei într-un rol epuizant, solicitant nu numai fizic – pentru că obiectivul detaliază fiecare centimetru din corpul ei alb, frumos, expunându-l nemilos, ca la spital. Încă de la început, cu scena ei de hiperventilaţie – sau, căci îţi apare în minte un semn de întrebare – o chemare şi/sau o problemă a ei de apropiere, de teamă de intimitate, felul cum se sufocă, tehnica actriţei te face praf chiar de acolo, de la primele cadre. Vei sta cu ea până la sfârşit. Nu am cuvinte să spun cât de excelentă este scena crizei de la Operă, cu ea cu fruntea transpirată, aşa cum nu am mai văzut până acum. Scena aceasta, aşa cum este montată şi, mai ales, cea de sex cu cea mai brutală tăietură de montaj văzută în ultimul timp – de la joaca lui cu fesele ei muşcate şi pupate la scena de sex care vine ca o lovitură – chiar şi numai ele singure meritau să îi aducă lauri profesionistei monteuze Dana Bunescu. Şi, fără să şantajeze mai mult decât este cazul, regizorul ne oferă şi aici o scenă la fel de puternică şi de emoţionantă cum a fost cea a masajului mamei cu mănuşi de cauciuc în
Poziţia copilului. Ea, eroina, inconştientă în camera în întuneric, după o încercare de sinucidere, a făcut pe ea. Soţul vine, o găseşte, o şterge la fund, o spală la duş. Egală ca forţă cu cea de dezintegrare fizică a tatălui (Bale) din
Nimfomana. La fel de înduioşătoare. Cavallioti, cu acest rol dificil, şi-a dat în sfârşit examenul de maturitate şi talent. Bravo şi la mai multe. Este genul de rol care sigur o să-i deschidă multe uşi în filmele din afară.
Vlad Ivanov, ca un Kevin Spacey român specializat la fel în crunte roluri negative, găseşte de data aceasta – singur sau cu ajutorul regizorului – o cheiţă aparte pentru personajul său, un preot ortodox sfătos şi practic la spovedanie. Peltic şi de treabă, el are puterea să îţi rămână în memorie şi să amuze şi în acest rol mititel. Şi, chiar dacă pare că se râde de, să zicem, breasla lui, există un echilibru şi o rezolvare ulterioară, pentru că totul, ca-n viaţă, are plus şi minus. La fel, Igor Caras-Romanov, ca tatăl ei vitreg, excelent. Scena cu el în pat – de un haz nebun, de nu ar fi bizară rău. Pe Codin Maticiuc l-am văzut de curând toţi în comedia populară atât de reuşită, de amuzantă, Două lozuri, unde era un rusnac agitat. Nu ştiu sigur, dar cred că şi acolo a contribuit ca producător. Aici este însă clar co-producător şi mă bucur că şi-a găsit un sens, un rost. Ştim cât de bine scrie pe blogul său. E bună pentru el această creştere, implicare, se pare că e pe făgaşul bun.
În afară de săriturile narative de fir necronologic, de multele scene de nuditate frontală la el sau la ea, atenţie şi la final. Foarte isteţ. Simţi – ţi se induce cumva ca un clişeu – că filmul a putea/ ar trebui să se termine cu soţia lovită pe jos. Însă, curios – aşa pare când vezi, te miri acolo în sală – filmul merge mai departe. Cu un P.S. Şi nu atât cu explicaţia, cu amintirea de început luminos şi vesel, blând şi fără griji, cât revenirea la cabinetului psihiatrului şi desluşirea unui destin cu probleme (depăşite). O curăţenie a sufletului regizorului însuşi, cu protagonistul în pragul casei, pe picior de plecare. O revelaţie, ca să înţelegi mai bine ce ai văzut, cum stăm.
