Înainte de a deveni film, romanul lui Eugen Barbu a fost tradus de Gheorghe Vitanidis într-un scenariu regizoral.
— Gheorghe Vitanidis, vă angajaţi foarte serios în direcţia filmului dramatic. Dumneavoastră, care aţi pornit de la comedie — Băieţii noştri, trecând apoi la fimul liric, cu elemente mai temperat-dramatice — RăutăciosuI adolescent, ne puneţi acum, prin Facerea lumii, în faţa unor confruntări acute de caractere, de pshologii — un tablou istoric adânc evocator.
— Împreună cu Eugen Barbu noi ne propunem, de fapt, doar aparent un film-frescă. Sigur că nu va lipsi latura epică şi dramatică — de altfel extrasă cu destulă măiestrie dintr-un roman de 500 de pagini. Dar, în fond, filmul rămâne, cum spuneaţi, un film de incursiune psihologică, în mai multe categorii şi zone sociale, cu atât mai greu de înfăţişat, cu cât e vorba de ani fundamentali din istoria nu foarte îndepărtată a ţării: 1943-1948.
— Aţi răspuns — mi se pare mie — puţin evaziv care au fost momentele de suspens, întrebările care v-au preocupat în această modificare de profil — de la comedie la Iirică şi de aici la drama istorico-psihologică?
— Filmul este dificil pentru noi, fiindcă ne propunem să vorbim despre o perioadă istorică foarte vie în memoria spectatorilor, despre care cinematografia noastră a mai vorbit sau, mai precis, la care a mai făcut referiri. Noi ne propunem ca acum, detaşaţi oarecum de evenimentele ca atare, să le readucem în faţa marelui public, nu numai din ţară, dar şi de peste hotare. Noi am avut eroi profund legaţi de destinuI ţării, oameni care s-au aflat — la acea răscruce — fie într-o tabără, fie într-alta…
— A propos de aceste tabere şi poziţii care separă caracterele — chiar pe tată de fiică, cele două personaje principale — ce probleme diferite, chiar sub raportul tehnic al decupajului, v-a pus această realitate necunoscută, dramatico-psihologică?
— Mie mi se pare că de fiecare dată un regizor, când porneşte la realizarea unui film, se află de fapt în faţa unei lumi noi, tocmai pentru că eroii prezintă un univers nou, care reclamă un anumit mod de abordare. Fiecare poveste cere o tratare aparte.
— Aici v-aş contrazice. Un artist îşi formează propria sa „tradiţie”. De pildă, experienţa pe care aţi avut-o în materie de umor sau de lirism, ar putea să evite o ruptură — în acest salt către un gen de confruntări dramatice, care riscă poate să devină declarative când subtextul sau o anumită pacienţă a decupajului ar fi sacrificate.
— Eu am un răspuns clar în această privinţă. Am senzaţia că umorul, Iirismul, simţul veridicului, capacitatea de a te apropia de un personaj nu ţin de un meşteşug însuşit. Ele aparţin artistului: ori le are şi ele apar pe peliculă, ori nu le are şi atunci zadarnic va încerca să le aducă pe ecran. Dar dacă vă amintiţi, atunci când încă nu trăsesem un metru din filmul
Răutăciosul adolescent, spuneam că va fi cel mai bun film de actualitate al anului. Acum, la primul tur de manivelă, am certitudinea că
Facerea lumii are premize să nu iasă mai slab decât filmele pe care le-am făcut anterior. Sper să nu iasă mai slab decât cele pe care le-au făcut colegii mei înainte. Pornesc la lucru cu convingerea că voi obţine un sprijin substanţial din partea colegilor mei care fac parte din garnitura de frunte a cinematografiei noastre:
Liviu Ciulei,
operatorul Ovidiu Gologan,
inginerul de sunet Dan Ionescu,
Irina Petrescu,
pictoriţa de costume Florina Tomescu, un număr mare de actori remarcabili:
Colea Răutu,
Marga Barbu,
Clody Bertola — cu care mă reîntâlnesc după
Ciulinii Bărăganului şi am convingerea că va realiza o creaţie remarcabilă —
Toma Caragiu,
Ilarion Ciobanu şi alţii. Precizarea pe care vreau s-o fac este aceea că acest film, dedicat unei glorioase jumătăţi de secol de luptă revoluţionară, face parte din categoria acelor lucrări pe care eu — dacă nu e pretenţios spus — ca artist, am datoria să le fac şi realmente le fac cu plăcere. Şi vom face totul ca filmul să satisfacă nu numai dorinţele ci şi exigenţele noastre.
