“La limita de jos a cerului”: Marfa şi visul

     Spaţiul, câmpul cu buruieni uscate din primele cadre, îi primeşte pe amândoi la fel. Cerul, înalt, pare şi el să-i ocrotească la fel, chiar dacă nu-i vor atinge decât limita de jos. Amândoi visează, dar nu au acelaşi obiect al dorinţei. Gâscă, tânărul care trage după el mai degrabă o poreclă, ţine să zboare cu un deltaplan meşterit din tot soiul de piese. Viorel, cu numele lui ca o alintare, îl ajută, dar gândurile îi sunt, de fapt, în altă parte.

     Aşadar, Gâscă şi Viorel, o alcătuire sonoră caraghioasă, cam aşa cum i-am cunoscut, cu ceva ani în urmă, pe Luca şi Felie, din Furia lui Radu Muntean. Nu ştiu cum se face, aşa se întâmplă, uneori şi în viaţă, nu numai în cinema, cel care va duce ponoasele este tocmai cel care şi-a pierdut, de fapt, identitatea. Nu vreau să spun că autorul a intenţionat vreo simbolistică a onomasticii, pur şi simplu trage un mic folos emoţional de pe urma numelor. Se strecoară şi el în maşinăria narativă a filmului, remarcabil articulată de Igor Cobileanski, aflat la debutul său în lungmetrajul pentru cinema, după cel TV, cu Tache.

     În orăşelul din fund de lume, ale cărui străzi cenuşii sunt văzute de directorul de fotografie Oleg Mutu ca şi cum ar fi mereu acoperite de o mâzgă, 
Gâscă şi Viorel se îndeletnicesc cu traficul de iarbă în stil amatoristic.Le merge destul de bine cu sistemul lor poştal (în cutia de scrisori se aruncă plicurile cu marfă şi cele cu bani):"Mi-aduci şi mie o scrisoare, domnule poştaş?", îl întreabă, complice, frizeriţa Maria, la a cărei inimă aspiră.Băieţii vor să spargă cercul măruntei lor existenţe. Nu cer mare lucru de la viaţă. Să zbori cu o drăcie meşterită din fiare, cum se nimereşte, din ţevi căpătate pe sub mână, mai exact peste gard, de Gâscă sau să o cucereşti pe şăgalnica frizeriţă de cartier, ca Viorel. Ei sunt eroii din scenariul lui Corneliu Porumboiu "Despre îngeri şi păr", cu care a obţinut, în 2005, sprijinul Cannes-ului pentru dezvoltare (o rezidenţă de cinci luni), în vederea debutului în lungmetraj, proiect abandonat în cele din urmă de vasluian şi încredinţat acum colegului de peste Prut, el păstrându-şi doar calitatea de coscenarist. 
Încă o dată, Porumboiu nu s-a înşelat. Cobileanski este un bun portretist şi un abil constructor de raporturi umane, aşa cum ne-a convins, de altfel, mai demult, cu scurtmetrajele sale.
     Filmul de acum, deşi nu are decât 86 de minute, impune o ţesătură mai densă decât a trecutelor Saşa, Grişa şi Ion sau (Pictis) şi Inspiraţie. Cu totul vrednic de laudă este că autorul nu a tras de ea, i-a supravegheat densitatea, nu a întins-o până la a lăsa vederii noastre ochiurile, urzeala. De aceea filmul ne apare percutant, loveşte scurt şi precis. Cobileanski cântăreşte treptele eşafodajului, nu aşează în balanţe caracterele, pentru o dreaptă cumpănă morală.
    Cu faţa lui cioturoasă, mai mereu posomorât, încăpăţânat, dar sigur pe el,  Gâscă (Sergiu Voloc, unul dintre actorii preferaţi ai cineastului moldovean) pare a nu se da în lături de la nimic, când e vorba de zborul lui. Nu are de gând să fie generos cu bătrânul care îi procură ţevăraia, nu ezită să înhaţe, în plină noapte, o maşină, mă rog, un hârb, dar tot furtişag se cheamă, sau să plece din spital smulgând, în treacăt, câteva fire ("sunt bune la transmisie"). Mai vinde şi nişte ceasuri stricate fraierilor. Altfel, nu-şi uită un prieten care a dat de necaz, adică de închisoare.
    Viorel, mai băieţoi, cu o privire de-a dreptul candidă, uneori, cu un zâmbet frumos, repede stins (Ion Babiac aminteşte de Dan Nuţu, mai puţin răzvrătit), pare a fi băiatul încă bun, cu gândire logică ("tu ori fumezi, ori zbori"), de silă, de milă, încă ascultător în faţa mamei. De dragul ei se şi angajează la o cantină. Dă drumul vorbelor cu greu, nu pentru că le-ar chibzui, pur şi simplu nu se lipesc de el. Nu ştie să spună pe nume nemulţumirii de sine, confuziei, dorinţei vagi de a nu mai continua mica învârteală. Nu se pricepe să comunice nici cât de mult o iubeşte pe frizeriţă, se poartă copilăreşte cu femeia, în schimb nu stă pe gânduri să-i înlăture pe cei de care se împiedică.
Pe amantul poliţist îl trimite, în spital, după două lovituri aplicate cu cheia franceză, în miez de noapte. Nu contează că omul îi făcuse rost de slujbă. Ba, când îl întâlneşte cu gâtul în ghips, îl mai şi întreabă, nevinovat,"Ce-aţi păţit?" Şi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, îi propune aceluiaşi un troc: denunţarea reţelei de traficanţi, punct cu punct, ceea ce înseamnă, implicit, trădarea prietenului Gâscă. Nu cere, în schimb, decât două servicii, metodic expuse: să o lase în pace pe Maria şi să nu-i dea drumul din închisoare iubitului acesteia, nimeni altul decât un tovarăş de afaceri.
    E multă tristeţe în această candoare a amoralităţii, a trăitului la întâmplare, sub un cer jos, mohorât, care se arată rar şi zgârcit, câte un colţ, din când în când, în filmul lui Cobileanski. Doar în final (imagine-pereche cu începutul) se va deschide larg, îi va primi din nou pe cei doi prieteni, dintre care unul, mereu încrezătorul Gâscă, nu are habar cine l-a trimis la moarte. Cineastul, mânuitor al unui redutabil umor, uneori absurd, în scurtmetrajele sale, sparge şi acum întinderea umbroasă din La limita de jos a cerului cu câteva intermezzouri comice, cum ar fi lecţia ad-hoc despre oină, zisă şi topcă, a poliţistului ("este sportul naţional al moldovenilor") sau târgul celor doi: ce cod de recunoaştere să alegi, cum o fi mai bine, să faci precum cucul, ca cioara sau să şuieri? Într-o lume săracă, fără orizont, te tocmeşti pe nimicuri. Râdem, dar ne luăm râsul înapoi.