Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



La jumulit de mit


     Filmul e prima parte a trilogiei Promissum, deși o denumire mai nimerită ar fi fost poate Promiscuum.
     În mitologia populară românească, Zburătorul era un spirit care popula visele fecioarelor. Un fel de incubus, cum s-ar zice. În filmul lui Ovidiu Georgescu, Zburătorul e un biker libidinos care vorbește cu motorul lui în greacă.
     Din articolul Monicăi Andrei de pe ziarulmetropolis.ro, aflu că Ultimul zburător ar fi o alternativă la filmele despre Dracula. E o formulare imprecisă: filmul lui Ovidiu Georgescu e o alternativă la Vlad Nemuritorul și atât.
     Celor care susțin că în România se face numai cinema minimalist, Georgescu le dă un răspuns care o să-i pună pe gânduri. În afara limitelor trasate de Noul Val Românesc, se fac, iată, o grămadă de filme mediocre, dacă nu de-a dreptul proaste, cum ar spune unii chibiți mai cârcotași, nu eu. Cum ar veni, Noul Val de Rahat.
     Ultimul zburător va avea premiera la 14 februarie, de Valentine’s Day. Dacă prietena ta e motociclistă, folcloristă sau pur și simplu excepțional de proastă, e cadoul perfect.
     Rareori prostia, incompetența și sărăcia s-au aflat într-o simbioză mai mare în cinema-ul românesc decât în acestă fabulă modernă cu Zburători. Oamenii au filmat unde au putut (prin vila unuia, prin biroul altuia). Mogulul mediatic interpretat de Constantin Cotimanis își primește oaspeții în ceva ce ar putea fi sediu de firmă de termopane. Studioul TV arată ca oficiul de stare civilă din Urziceni. La marele concert de lansare a primului album al Elizei asistă un public format din maxim 20 de figuranți, și aceia fără prea multă vlagă, în timp ce evenimentul are loc în ceva ce, în lumea asta dezvrăjită a noastră, a muritorilor de rând, probabil că e discoteca unui sat mai sărac. Cum se acoperă totul cu o perdea groasă ca magiunul de mister, purtând marca unui ce tenebros, vag medieval? Cu ooo-uri guturale de cor gregorian, repetate la intervale regulate.
Din arsenalul redutabil al scenariștilor Ovidiu Georgescu, Mihai Mănescu și Teo Herghelegiu, fac parte replici precum: "Would you dance with me, señorina?" Nu señorita, nu signorina, señorina. Răspuns: Igen. Sau: "Îți mai aduci aminte cum se spetea tata (în SUA – n. a.) și nu avea un penny?" Bine că nu un yen, sau o drahmă, sau un forinț. Aceluiași frate al Elizei îi sare muștarul câteva replici mai târziu: "OK, that’s enough, îmi dai mie lecții de viață? You’ve got to be kidding me! It’s none of your business!" Pe moment, deruta e totală: să fi nimerit oare la un film indian? Dacă da, de ce nu dansează nimeni? O glumă teribil de bună, din moment ce e spusă de patru ori, privește vaginul personajului interpretat de Iulia Verdeș: care o fi poziția acestuia față de sol? Da, o are pe orizontală, conchide la final Gelu (Cotimanis), într-o nouă secvență cu mult umor fin. "Vrăjeala asta ținea la 15 ani", îi atrage atenția Zburătorului purtătoarea organului amintit. "La 15 ani nu-l cunoșteai pe Zanoni", o pune el la punct. "Când mergem?" Îl întreabă ea câteva scene mai târziu. "Duci lipsă... de răbdare", o persiflează el, cu obișnuita lui ironie de muncitor pe șantierul naval. "Mai bine recunoști că vrei să mi-o tragi", îl îndeamnă ea frust. "Da", recunoaște el, evitând discuții inutile. După care se ridică amândoi, dar pleacă doar ea, pentru ca în cadrul următor să o vedem scufundată în piscină, moment în care el o vindecă telepatic de acvafobie. Ea se întoarce udă toată, el o ignoră și continuă să joace table cu Manolică (Constantin Cojocaru). Atunci când îi vine și ei rândul la masă, cei doi joacă table pe pedepse, pedeapsa fiind consumul de ayahuasca. În chip firesc, asta ne va ajuta în scurt timp să aflăm care e ideea de erotism a lui Georgescu: un pat mare cu așternuturi roșii.
     Probabil cea mai memorabilă replică a filmului e cea spusă în final de către Eliza lui Gelu, cu satisfacție mare. "Domnule Stroescu, cu tot respectul, vă f... în gură!" Aș zice că sunt șanse bune ca măcar o parte din spectatorii plătitori de bilet să plece acasă cu această replică în cap, dar avându-l ca adresant pe Georgescu.

 
 
(Post Modern, 1 februarie 2014)

Tags: catalin olaru, cronica de film, ultimul zburator

Comments: