Regizorul, laureat cu Premiul de aur de la Cannes, relatează o experienţă unică.
De 19 ani, de când fac film documentar, am întâlnit şi am filmat o mulţime de oameni. Încerc acum să regăsesc pe câţiva dintre ei, pentru a-i întreba dacă se mai regăsesc ei înşişi în filmele mele. Un fel de lanţ al căutărilor: eu îi caut pe ei pentru a le cere să se caute pe ei înşişi, astăzi, în imaginea lor de ieri. Am reîntâlnit astfel o groază de vechi cunoştinţe, încă prieteni.
Acum vreo 15 ani, am făcut un film despre o învăţătoare din satul Stăneşti. Astăzi trăieşte tot acolo şi continuă să-i înveţe carte pe copiii satului. Dacă atunci i-am conturat portretul din punctul meu de vedere, aş încerca acum — deşi nu ştiu dacă voi reuşi — să recompun acest portret, din amintirile foştilor săi elevi.
Surprize plăcute — dacă sunt surprize — am avut, nu una: puştiul care cu 10 ani în urmă colinda stadioanele cu două pâini sub braţ în Drumuri, a ajuns între timp campion naţional de înot la delfin; inginerii pe care i-am filmat cu 9 ani în urmă, când au construit prima turbină românescă, au construit de curând turbinele gigant de la Porţile de Fier, iar un ţăran, mecanic inovator, care acum zece ani uimea satul Plăieşi cu ideile lui, continuă şi azi să-l uimească, dar între timp a avut şi ideea năstruşnică, de necrezut, de a-şi alcătui un muzeu personal, un muzeu al omului în care găseşti tot ce e legat de activitatea omenească, de la paleolitic până azi.
O să încerc să-i pun pe toţi aceşti oameni faţă-n faţă cu propriile lor portrete de odinioară. O să le proiectez fiecăruia în parte, filmele. Imediat după aceea le voi înregistra pe viu, la cald, impresiile. Relatările lor vor fi montate în contrapunct cu imaginea lor de astăzi.
Filmul se intitulează, deocamdată, Întâlnire cu vechi prieteni şi va fi prezentat cu prilejul celei de a 50-a aniversări a Partidului (Partidul Comunist Român – n.r.).
