Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



La 4 paşi de infinit


     Pe cineaşti, la un loc comun, îi prinzi greu. Cu atât mai mult în ajun de premieră, când munca a devenit şi mai febrilă. În pauze zgârcite, la o ţigară fumată lacom, Francisc Munteanu, scenaristul şi regizorul, ne spune câteva cuvinte despre ultimul său film: La patru paşi de infinit.
— Actul insurecţiei de la 23 August v-a interesat nu o dată...
— Fenomen complex şi esenţial în viaţa noastră, insurecţia, cu repercutările ei atât de adânci şi deosebite, nu îl poate lăsa indiferent pe omul de artă. Preocuparea e constantă în literatura mea, ca şi în filme. Valurile Dunării, la care am colaborat ca scenarist şi regizor secund, făcea sensibil procesul complicat, sinuos, al smulgerii din pasivitate, al atragerii în încleştarea luptei, al aderării unui om la cauza revoluţionară. În Furtuna ne preocupa organizarea marelui act, în Soldaţi fără uniformă condiţiile care l-au generat. Filmul la care lucrez actualmente surprinde ecourile evenimentului în viaţa noaatră intimă, a celor care l-am trăit, a generaţiei mele. Ofiţerul ale cărui hotărâri şi încrederi nu pot fi minate de dificultăţi sau vecinătatea morţii, aduce în existenţa fiicei doctorului, prizoniera unui mediu vegetant, o veritabilă fertilizare a substanţei umane. Nu întâmplător acţiunea filmului se desfăşoară într-un oraş de provincie. (Am filmat la Sibiu şi Mediaş). Insurecţia a fost o descătuşare generală, a fiecărui colţ de ţară şi a oamenilor.
La patru paşi de infinit stă în prelungirea filmelor dumneavoastră şi din punct de vedere stilistic. Sondarea psihologiilor cade în sarcina unui decupaj lent, în cadre lungi, întocmai ca în La vârsta dragostei. Credem că de la cele 700 de cadre ale Soldaţilor fără uniformă Ia Patru paşi, cu economia stringentă şi concentrarea celor aproximativ 250 de cadre, se poate observa configurarea unui anume stil.
— Într-adevăr, în marea lor majoritate, cadrele sunt lungi. Ritmul acesta lent, capabil să transcrie mişcările sufleteşti ale personajelor şi mai ales atmosfera — va fi un film de „atmosferă” — ni s-a impus în procesul de creaţie. Iniţial decupajul fusese gândit mai nervos, apoi, în timpul lucrului, l-am modificat. Filmul încearcă să dea imagini sentimentelor, bucuriei sau tristeţii. Pe alocuri, am adoptat modalitatea filmării „pe viu”, ca o garanţie sigură a autenticităţii momentelor. Şi în plus, cadrele lungi asigură continuitatea trăirilor actoriceşti, organicitatea lor şi, aş zice, o anumită fluiditate.
— Şi interpreţii?...
— Câţiva dintre actorii teatrelor bucureştene: Cella Dima, Mircea Şeptilici, Silvia Fulda, Silviu Stănculescu deţine unul din rolurile principale. În cursul filmărilor, personajul ofiţerului s-a rotunjit, îmbogăţindu-se în funcţie de datele actorului. Partenera lui, elevă a unei şcoli bucureştene, e un nume nou în cinematograful nostru: Irina Gărdescu.
Retezând sever orice tentaţie de retorism şi cochetare cu aparatul a tinerei debutante, Francisc Munteanu a dovedit la repetiţii o intoleranţă inchizitorială. Jocul sensibil al actriţei a câştigat în puritate.
— …Cred că va fi o revelaţie.
— Cu Cella Dima şi Şeptilici aţi mai lucrat...
— Ca şi cu ceilalţi componenţi ai echipei: operatorul Vasile Oglindă, scenograful Giulio Tincu. Ne întâlnim în afinităţi, în păreri, în gusturi, ne cunoaştem. Omogenitatea echipei mi se pare un factor nu lipsit de importanţă în reuşita unui film. Colaborez pentru prima dată cu semnatarul comentariului muzical, George Grigoriu. Vor exista în film două teme — una, ale cărei cadenţe dramatice sunt intonate de instrumentele de percuţie, şi alta, lirică, uşor nostalgică, dar respirând vitalitate şi elan, leit-motivul dragostei celor doi eroi.
— …care se cheamă, ca în toate filmele dumneavoastră, Mihai şi Ana.
 
(Cinema nr. 8, august 1964)

Tags: francisc munteanu, george littera, interviu, la patru pasi de infinit film

Comments: