Mă mir!
Sigur că până la urmă important e trandafirul, dar dacă eu calc într-o joi la şcoala de teatru, nu pot să nu mă mir de câtă muncă şi atenţie se consumă acolo pentru conservarea unor vechi deprinderi specifice, cum ar fi: fuga de natural, refuzul discreţiei, în avantajul unor interesante tonuri în sine, apoi cunoscutul comic fără haz şi, în sfârşit, o largă gamă de poziţii ale capului, menite să sugereze tristeţe, resemnare, orgoliu, hotărâre şi amigdalită, toate acestea vegheate de privirile mulţumite ale unor profesoare răspândite pe la diverse catedre, care în fiecare an îşi schimbă numele, după deviza: azi aici, mâine tot aici.
Nu pot să nu mă mir de dezinvoltura studenţilor, evoluând fără nicio sugestie de scenă, în nişte foste cabine, sau de surprinzătoarea varietate tipologică după care au fost selectionaţi, demonstrând o dată în plus că se poate trăi şi fără niciun criteriu. Şi ca un umil vizitator ce eram, m-am înduiosat de amintirea celui ce fusesem în acelaşi spaţiu cultural de mare efervescenţă şi m-am căznit să oftez înghesuit de câţiva studenţi înalţi, care precis nu mă cunoscuseră înainte de joi.
Aveam în gură sâmburi de scandal şi cu toate că la geamurile deschise treceau troleibuze, am înţeles o dată în plus de ce atâţia dintre noi fac carieră fără să merite, de ce spectacole proaste au succes, de ce juriile te fac să râzi, de ce atâţia cronicari plătesc poliţe, de ce orice asistent poate deveni prof. univ., de ce am ajuns un răutăcios, de ce şi pe mine m-a cerut cineva de bărbat, de ce regizorii cresc câini, fără să ştie că Kafka n-a văzut America: pentru simplul motiv că azi e joi...