Love Building impunea ideea că dragostea nu este o problemă de intimitate, ci efortul unei echipe îngrămădite strategic în timpul unei sesiuni de antrenament intensiv din existenţa cuplului; comportamentul emoţional era forjat în grupuri de lucru şi modelat, sub atenta supraveghere a experţilor, prin exerciţii în sala de forţă a dormitorului, în natură, în spaţii publice, adică cam peste tot unde amorul putea deveni obiect şi subiect didactic. Pe întortocheatele căi ale convieţuirii, cursanţii porneau încolonaţi către armonia sentimental-senzorială, într-o unitate de timp şi de loc, adică într-o tabără de câteva zile, supravegheaţi de trei love experţi, calificaţi la locul de muncă, sau mai exact prin anexele lui (dormitoare, locuri de promenada etc). Capriciile emoţionale, tocirea sentimentelor, rutina, adică micile sau marile probleme ale vieţii în doi, deveneau temele unui workshop în timpul căruia orice achiziţie teoretică era susţinută de exerciţii practice, dar şi de mirajul unui premiu care aducea totul la nivelul unei competiţii de tipul Fruntaş în dragoste. Chiar titlul, prin alăturarea a doi termeni divergenţi, love şi building, livra cheia comică a filmului, meşterită după preceptul bergsonian:
le mécanique plaqué sur du vivant. Cuplurile şcolite intensiv ar fi acel
vivant, iar lecţiile celor trei experţi,
le mécanique. Lucrurile se complicau pentru că antrenorii au şi ei sentimente, trăiri, lipsă de experienţă, amatorism psihologic, detentă erotică ş.a.m.d. Sequelul,
Alt Love Building (acest
Alt va atrage atenţia din start asupra unei schimbări, dar nu va lăsaţi înşelaţi de aparenţe!) reia ideea antrenamentului amoros de grup, împrospătează echipa învăţăceilor cu câteva cupluri mai exotice, păstrează antrenorii, introduce un sexy manager şi un patron pragmatic, cu aer de invadator. Cei trei antrenori (nu prea înţeleg care ar fi CV-urile care le dau liber acces spre intimitatea cursanţilor!), frământaţi de propriile probleme amoroase, îşi dăscălesc învăţăceii, antrenându-i în exerciţii de revigorare sentimentală: tocilarii se lasă pe mâna experţilor, silitorii îi iau ca parteneri, indisciplinaţii subminează chiar ideea de cuplu.
La rândul lor antrenorii au cam aceleaşi probleme sentimentale, singura diferenţă fiind că nu mai beneficiază de consilierea unor supraantrenori, iar apariţiile domnişoarei manager (învăluită într-un halou romantic) îi reduce pe cei trei specialişti la condiţia de puştani tremurători. Povestea exploatează aceleaşi relaţii pe orizontală (între amorezi şi între antrenori) şi pe verticală (cursanţi-profesori-superiori ierarhici). Din propoziţia anterioară puteţi deduce că aceste relaţii se stabilesc în şi între trei grupuri de personaje: cursanţii, grupaţi doi câte doi, cei trei antrenori legaţi şi ei în combinaţii amoroase mai mult sau mai puţin stabile şi personajele autorităţii care, culmea suspansului, nu doar supraveghează jocurile dragostei şi ale contabilitaţii, ci chiar vor să dea lovitura de graţie propriului SRL, salvat doar de inventivitatea, argumentată istoric, a antrenorilor. Manevrând, într-un spaţiu închis şi într-un timp limitat, aceleaşi tipuri de personaje, cele trei scenariste nu au reuşit să resusciteze dramaturgic formula primului film: povestea are patina unei relaţii reşlefuite, eroii sunt atât de inconsistenţi încât cu greu îţi imaginezi că realizează chiar momentul de criză al propriilor relaţii, situaţiile sunt previzibile sau forţate, finalul pare un petec strident aplicat peste o însăilare de povestioare de tabloid. Exista în
Love Building o uşurinţă în manevrarea eroilor într-un nou tip de comedie bulevardieră, în dinamica relaţiilor dintre cele două grupuri, în lipsa concluziilor moralizatoare, în faţetarea iubirii prin formula cuplurilor reunite. Dar ceea ce era spumos, uşor, fluent în primul film devine evident, greoi, schematic în cel de-al doilea. Jocurile dragostei au degenerat în jocurile rutinei (dramaturgice).
