Jocul textului cu subtextul

     Cronica documentarului
     Pe malul Ozanei lui Creanga și al zimbri­lor lui Dragoș se află Târgul Neamț, oraș fără gară, dar cu liceu agroindustrial, în care fe­tele se pregătesc să devină tractoriste.
lată un subiect de film documentar.
     Un documentar care nu este monografia unui oraș, deși aparatul ne plimbă pe străzile lui mai noi și mai vechi, la rezervația de zimbri și pe câmpurile din împrejurimi. Nu este nici monografia unei școli, deși aflam multe lucruri despre copiii care urmează cur­surile liceului agroindustrial pentru ca „n-au avut noroc” și n-au reușit la liceul „Ștefan cel Mare”, despre fetele pe care conducerea tractorului le-a îngrozit la început, dar care apoi s-au deprins cu dificultățile greoaiei ma­șinării precum și cu glumele răutăcioase ale colegilor de la liceul de fizică-matematică. Și nu este nici monografia unei generații, deși problemele acestor adolescente, care se pre­gătesc pentru o meserie bărbătească, joacă fotbal și dansează între ele pentru că băieții „îs motălăi”, timizi și pirpirii, nu sunt defel simple.
     De fapt, filmul lui Moscu Copel este câte puțin din toate și mult mai mult decât atât.
     Cu o remarcabilă știință de a crea atmo­sfera din planuri detalii, cu o vădită predilec­ție pentru contrapunctul sunet-imagine, cu o subtilă rigoare în ordonarea unui material aparent foarte fărâmițat (leitmotivul șinelor de tren și al tractoarelor este doar unul dintre lianți) și, mai presus de toate, cu un deose­bit simț al umorului verbal și vizual, un umor tandru și înțelegător, tânărul regizor reali­zează o peliculă foarte personala și în conso­nanța perfectă cu filmele sale anterioare — Seraliștii și Căutătorii de aur. Între ele există asemănări de amănunt — toate trei încep cu câte un minunat peisaj ce situează laconic, dar sugestiv, locul acțiunii, șirul tractoarelor ce străbat în diagonală imaginea amintește perfect de vagonetele cu mineri care intră sau ies din șut etc., dar și de structură gene­rala a narațiunii care zigzaghează, clădin­du-se lent prin adițiunea unor fărâme de adevăr. O realitate vie, sugestivă, tactilă aproape (a nu se neglija meritul imaginii lui Otto Ur­banschi), dar care nu este adusă pe ecran doar de dragul consemnării, ci ca punct de plecare pentru o meditație despre năzuințele omului spre ideal, despre contrastul dintre prozaic și sublim, dintre tangibil și intangibil.
     Pentru că oricât de comice ar părea la prima vedere vehiculul acela compozit care poartă prin Târgul Neamțului, vocea lui Iosif Sava explicând cu afectarea-i bine-cunoscută semnificațiile celor patru bătăi ale destinului beethovenian și alternanța acestui discurs cu cântecul „Ai fost frumoasă, fa”, ele trebuie ci­tite nu doar ca o glumă, ci în termenii acestei meditații. La fel ca în Seraliștii unde, nu în­tâmplător, profesorul vorbește despre planeta numită pământ în cadrul galaxiei și al metri galaxiei sau despre nemurirea omului ce se preface în piatra ori floare, în timp ce mine­rii-elevi moțăie peste maculatoare sau își pră­jesc pâine la flacăra lămpii pentru experiențe,
     Compasiune și înțelegere față de nimicnicia ființei umane? Poate.
     Jocurile inteligenței și talentului unui regizor plin de har? Foarte sigur.