Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



„Jargonauții” lui Daneliuc


     La început filmul lui Mircea Daneliuc se numea „Excursia”. Pe urmă i s-a zis Croaziera. Și bine s-a făcut. „Croazieră” e un cuvânt enorm care evocă străbaterea eroică de mări sau traversarea lor de-a curmezișul, dintr-o parte în alta; „croazieră” e rudă cu „ocolul pământului” sau măcar cu o călătorie transatlantică. Și aventura povestită de Daneliuc are tocmai „măreția” acelor vitejii argonautice. Zeci de băieți și fete vor pleca de la Calafat și, pe Dunăre, din port în port, vor ajunge sub podul de la Cernavodă. Tot timpul pe apă. Exact așa cum Alain Gerbault traversa Atlanticul numai cu vela, într-o bărcuță cu, drept mașini, cele două ale sale mâini care mutau pânza de colo până colo. Exact așa și argonauții noștri. Tot cu mâinile, cu cele două brațe ale lor, ei își mișcă bărcile de-a lungul Danubiului. Ei fac mult mai mult decât Alain Gerbault. Ei vâslesc. Trag la rame de le sar ochii. Palmele lor sunt pline de răni. Dar vâslitul lor pare totuși privit cu ironie; căci precum înotătorul care trece Canalul Mânecii alături tot timpul de o barcă însoțitoare, tot așa zecile de vâslași uteciști, paralel cu efortul din mâini, vor simți și dezolarea de a vedea o namilă de remorcher, care i-ar putea oricând culege ca pe niște flori. Dar n-o face. Nici chiar atunci când, spre sfârșitul „croazierei”, bieții tineri vor trebui să lupte amarnic, să vâslească împotriva curentului. Însuși personalul tehnic al remorcherului explică ghidului, șefului cultural, că e uman să facă o mică excepție. Dar comandantul cultural și sentimental al excursiei, cu o tărie lacedemoniană, rezistă. Mai exact, îi lasă pe tineri să „reziste”. Totuși, chiar de la început se anunță că atâția tineri argonauți o șterseseră: că bărcile lor își împuținau mereu navigatorii, că trebuie să se completeze lipsurile cu vâslași de la bărcile mai pline; că la un moment dat, din cauza acestor mutări, tocmai bărcile din care nu dezertase nimeni ajungeau a fi mai goale decât bărcile cele culpabile. Dar să nu ne pripim cu judecata. Ceea ce organizatorii numeau sever „a chiuli” era, în fond, doar o simpatică nevoie de a se distra cu adevărat, de a-și „petrece” timpul agreabil că doară de aceea veniseră ei acolo, ca să se amuze „în voie”. Organizatorii concepeau uneori acea „voie” în mod foarte paradoxal. Ba chiar imaginaseră și o nostimă expresie. Asta se numea „Program de voie”: adică, în acele momente, aveai un fel de obligație de a nu mai avea nicio obligație. De altfel, chiulangiilor nu li se aplică altă pedeapsă decât o părintească „dojană”. Sincer părintească, fiindcă organizatorii erau și ei aproape convinși că gândiseră toată excursia cam brambura. De aceea vociferările lor de dictatori absoluți alternau cu... scuze. Mereu șeful le spunea tinerilor că, dacă pe ici pe colo, treaba fusese aranjată cam „nesatisfăcător”, să-l scuze, să-l ierte, că omul nu e perfect... Așa că, finalmente, argonauții noștri sunt mulțumiți de vajnica lor escapadă. Da. Sincer mulțumți.
     Le-am zis „argonauți”? Îi mai putem numi și „jargonauți”, cuvânt azi la modă pentru a boteza (peste tot în Europa) pe toți aflătorii în treabă care au creat un jargon nou, o păsărească nouă. Nu neapărat incomprehensibilă. Ba uneori chiar de o claritate supremă. De pildă, citez din învățămintele lui Proca, îndrumătorul suprem al tinerilor: „Băgați-vă bine în cap. Organizate vor fi toate întrecerile... că toate întrecerile se desfășoară (și aici, din nou) se desfășoară... ORGANIZAT”. Se poate mai limpede?
Alt exemplu: două tinere jargonaute se prepară pentru dans. „— Vrei parfum?— Ai?— Da. Jubileu (căci parfumul trebuie să aibă și el ceva vesel, sărbătoresc, aniversar).— Da’ e bun? — Nu se găsește.” (răspunde, clar, cealaltă jargonaută). Adică ceva poate să fie bun, mai bun, foarte bun, nemaipomenit de bun, iar ca epitet culminant: „nu se găsește”. Adică summum-ul existenței unui lucru e propria sa neexisență. Mărturisesc că în materie de dialectică, nu s-a găsit ceva mai frumos. Și a fost găsit de o simplă, tânără jargonaută în misiune de destindere.
     Jargonauții își încep toate frazele cu cuvintele: „hai că...” „Hai că te iubesc”. „Hai că e penibil”. „Hai că mi-e frig”. Adeseori „hai că” e înlocuit cu „stai că”. Câteodată le găsim ambele în aceeași frază: „hai că, stai că”. Căci aceste două expresii care par antonime, sunt lesne sinonime. Asta se întâmplă des în jargonautică. Și cu drept cuvânt. „Hai că” înseamnă că din acest moment eu am onoarea să arăt ce pot, ce simt, ce gândesc. Deci tu, și în genere tot genul uman, deveniți public spectator. Ca la orice „show”. Deci stai! Nu pleca. Rămâi în stal. „Stai că” reprezentația începe. Regăsim aci atitudinea eficientă, prezentativă a bravului jargonaut.
     Dar, repet: îndărătul — și în ciuda — stângăciilor de pedagogie ale organizatorilor culturali și sentimentali, aceștia, deși mereu se umflă în pene ca niște dictatori absoluți, fac, finalmente, operă pozitivă. Și fac, realmente, plăcere scumpilor lor jargonauți. Ba chiar combat pe cei ce se gargarisesc cu formule șablon. Când unul din jargonauți începe să folosescă șabloane, șeful cel mare i-o retează scurt: „Lasă gargariseala!” După care urmează, și mai scurt, o vorbă care în alte limbi se traduce cu „Șterge-o!”, „Ieși afară!”, „Spală putina!”. În jargonul lansat de cineaști i se zice mult mai frumos. Citez: „Lasă gargariseala!” „Liber!!”
     Repet: filmul scris, regizat și interpretat de Mircea Daneliuc e o pledoarie convingătoare; îndărătul caraghioaselor stângăcii ale responsabililor cu distracția tineretului, transpare o tandrețe sinceră și eficientă. Anatole France spunea despre proști „je les méprise tendrement”, îi disprețuiesc afectuos. Se înșela Anatole France. Nu trebuie să disprețuim niciodată, pentru că disprețul e un sentiment vinovat și nepermis. Putem în schimb zeflemisi afectuos. Este exact ceea ce face autorul poveștii noastre, Mircea Daneliuc. Personajele sale, el le ironizează cu tandrețe. Și ne spune o poveste adevărată, gravă, optimistă și încântătoare.
     Cei doi principali actori sunt Nicolae Albani (Proca) și Paul Lavric (medicul croazierei). Rareori niște actori au avut un rol așa de greu, de subtil, de binefăcător. Le suntem profund recunoscători.
 
(România literară nr 16, 16 aprilie 1981)

Comments: