— Scriitor fiind, sunteţi oare obişnuită să consideraţi literatura superioară filmului? Cum vedeţi relaţia dintre aceste două arte de vârste atât de deosebite?
— Teribile întrebări sub aparenţa lor anodină. E de altfel un truc al presei binecunoscut, la care, probabil, nu voi rezista nici eu, de a ne stimula celula nervoasă cu asemenea „nevinovate” chestionare. Ele tind să ne transforme, pe loc, în esteticieni savanţi sau în prooroci mai mult sau mai puţin inspiraţi.
Fac parte, din frageda copilărie, din marea masă a consumatorilor de film ce nu şi-au pus niciodată asemenea probleme fundamentale. Ne-am hrănit cu film, cotidian sau săptămânal. Filmul, aşa cum a fost, aşa cum e, mut, mai târziu sonor, vorbit, face parte din mediul nostru ambiant, din ţesutul nostru vital, din peisajul nostru interior, învălmăşit, nedecantat, cu bune, cu rele, cu urât, cu frumos, cu melodramatic, facil, sentimental, cu momentele lui de elecţie, de geniu.
Nişte copii mă întreabă mereu: „cine e mai puternic, leul sau tigrul?” Încurcată, le răspund: „şi leul e puternic, şi tigrul e puternic!” Ei nu sunt satisfăcuţi, nici eu, dar n-am ce le face. Tigrul e tigru, leul e leu, literatura e literatură şi filmul — film.
Filmul se serveşte de literatură dar şi literatura, în ultima jumătate de secol, dă semne că beneficiază de asistenţa şi specificul filmului. Sigur că filmul e mielul blând care suge de la oile tuturor artelor. Situaţia asta îi dă infinite posibiIităţi de dezvoltare, de regenerare. Nici pe departe nu sunt epuizate modalităţile filmului de avangardă.
— Există totuşi vreun film pe care îl aşezaţi, în valoare absolută, alături de capodoperele literare?
— Sunt circumspectă faţă de tot ce-i absolut. Dar când îmi aduc aminte de
Crucişătorul Potemkin al Iui Eisenstein, sau de
Fragii sălbatici al lui Bergman, nu mai am ezitări.
— Filmul poate părea, uneori, o artă de sacrificiu, care — perisabilă cum e — îngroapă ideile, le limitează Ia domeniul său, „şi le păstrează”, negenerând mişcări mai ample, filozofice sau sociale. Vă puteţi, de pildă, imagina un creator care, având de ales între film şi literatură, nu ar ezita să-şi încredinţeze o idee revoluţionară filmului?
— lartă-mi expresia trivială: iarăşi mi se pare că „amestecăm” borcanele. „Ideea revoluţionară” a unei opere de artă nu se naşte liberă de forma în care ea există. Artistul autentic, atunci când se aşază la masa de lucru, nu alege între a crea o nuvelă, o piesă de teatru, un roman sau un scenariu, pe baza unei unice idei, ca un bucătar care ezită dacă să confecţioneze un şniţel sau un escalop din bucata de carne pe care o are la dispoziţie. Mă refer la operele majore, complexe. Operaţia de ecranizare sau de transformare a lucrării iniţiale, potrivit necesităţilor cinematografului, adaptarea, e cu totul altceva şi a dat deseori rezultate excelente.
Un Erich Segal parcurge drumul invers: scrie mai întâi un scenariu care se cheamă „Love Story” din care face, mai apoi, un roman devenit bestseller şi, atrăgând după sine marele succes al filmului, nu dovedeşte nimic în favoarea tezei opuse. Filmul
Love Story nu l-am văzut, romanul l-am citit. E un uşor divertisment lacrimogen, necesar fiecăruia dintre noi, din când în când, pentru higiena sufletească, dar care n-are nimic comun cu adevăratele noastre exigenţe estetice.
— Într-adevăr (poate n-am fost eu destul de explicit!) s-au „amestecat borcanele”. Nici nu mă gândisem să vă întreb despre „convertibilitatea” unei idei într-o valută artistică sau alta (operaţia e, fireşte, oricând posibilă, chiar dacă la cursul valoric se afişează de regulă cifre diferite!), ci mă (vă) întrebam dacă un film, ca operă–unicat a celei de a şaptea arte, ar fi şi el în stare să hotărască o revoluţie, să devină porecla unei acţiuni sociale (istorice) sau să iniţieze un curent filozofic, aşa cum de foarte multe ori s-a întâmplat cu operele literare. Personal, strict personal, nu cred că Sartre (să zicem că am fi avut un Sartre–cineast!) ar fi realizat prin film ceea ce a realizat printr-un roman al său, să zicem „La Nausée”...
Dar există oare, cineast care să se încumete să viseze aşa ceva? — iată un test despre maturitatea sau imaturitatea acestei arte! (pentru că eu mă „încăpăţânez să văd în fiIm o ARTĂ încă placentar legată de Iiteratură–teatru — şi de aceea, încă, atât de puţin îndrăzneaţă). Şi, pentru că tot vorbirn despre o artă încă în curs de definire (cu o uriaşă posibilitate de evoluţie, dată de faptul că n-a ajuns la propriul clasicism), vreau să vă întreb ce preferaţi din alternativa:
1) un film „perfect” (prin prizma gustului de „până acum”) şi care merge înspre sinteza cuceririlor de „până acum” sau 2) un film „imperfect” care se dă cu capul de pereţi să găsească noi reguli, noi resurse?
— Ai perfectă dreptate. Filmul e o artă cu deschidere nelimitată. Dar nu pentru că nu ar fi atins propriul său clasicism. În scurta lui istorie, de mai puţin de un secol, a cunoscut şi a trecut prin romantism, expresionism, naturalism, realism de toate felurile şi, în filmele de mare ţinută, de echilibru compoziţional, şi-a manifestat poate şi propriul său clasicism.
În ce priveşte însă căutările, cinematografia are inepuizabile resurse nefolosite sau, mai bine zis, folosite puţin, rar, cu zgârcenie. Din cauza dificultăţilor lui specifice, filmul, în această privinţă, a rămas mult în urma literaturii.
Ne putem permite să surprindem unele analogii şi în ce priveşte preferinţele, gustul nostru, plăcerea cu care vizionăm un film de un tip sau de alt tip — „perfect” şi „imperfect” cum le spui dumneata. În cel mai rafinat artist, cu o ultrasensibilă receptivitate estetică, există, din fericire, şi latura „omul de pe stradă”, cu aptitudini estetice normale, dornic să vadă un film construit după toate legile naraţiunii cinematografice, care să-i astâmpere foamea de epic şi de dramatic. Plăcerea cu care omul nostru vede un film experimental poate fi mai mare sau mai mică (de obicei coeficientul de şoc, de derută, tulbură liniştea „contemplării”), dar, oricum ar fi, e de altă calitate, satisface alte necesităţi ale spiritului. Destinul avangardei nu e să creeze opere mari, ci să deschidă drumul marilor beneficiari, ce vin în urma ei. Ne-am înnăbuşi dacă am viziona, în cantitate masivă, filme gen Godard, Resnais, Alain Robbe-Grillet, dar fără ei atâtea zone ale realităţii interioare ar rămâne neexplorate. Prefer filmele „perfecte” ale unor Fellini, Antonioni, Visconti. Personalitatea Ior masivă, multilaterală, integrează noul, îl topeşte în arhitectura bine cumpănită a filmului, îl subordonează viziunii de ansamblu. În cele mai bune realizări ale lor, satisfacţia pe care ne-o dau are amploare şi plenitudine senzuală, vitală.
— O săritură mare în timp şi spaţiu ne-ar întoarce la filmul românesc: copilul bătrân, crescut strâmb, când certat prea tare pentru ce n-a făcut că nu putea face, când (mai ales) răsfăţat cu laude nemeritate pentru ce a făcut şi nu putea să nu facă... Dar, obiectiv, istoria lui există. Cum aţi rezuma-o, în calitatea de spectator pe care v-aţi asumat-o la început? Ce v-a rămas din kilometrii de umbre pe care, nu mă îndoiesc, i-aţi străbătut?
— Închid ochii şi îmi sare înainte omuleţul lui Gopo, cu floarea în mână. Se proiectează figura sobră, tragică, a lui
Rebengiuc în
Pădurea spânzuraţilor... O stampă veche, în aIb şi negru:
Moara cu noroc... Şi
George Constantin, judecătorul, îşi acoperă faţa cu o batistă şi moţăie, în amorţeala siestei, obosit de
sceneIe pe care le reconstituie...
— Frumoase amintiri, pe care orice om de inimă, cu exasperarea ceIui ce simte că SE POATE, cu înţelepciunea celui ce ştie că S-A PUTUT, le-ar vrea înmulţite înainte ca zestrea de celuloid să se fi îngălbenit. Cum vedeţi viitorul filmului românesc? Ne lipsesc, oare, anumite altitudini în conştiinţă, anumite vibraţii de suflet, anumite abilităţi ale OCHIULUI, mâinii sau creierului...
— Am o infinită încredere în destinul filmului românesc. În ciuda puţinelor sale realizări majore de până acum.
Nu e cu putinţă ca din mijlocul acestui popor, care a dat lumii poeţi, romancieri, compozitori, sculptori, pictori de geniu, să nu apară şi cineaşti de mare anvergură.
Nu ne lipsesc nici altitudinile de conştiinţă, nici vibraţiile de suflet la care te referi. Atunci ce ne Iipseşte? Şi ce ne trebuie?
Imaginez, utopic probabil, dar cât de exaltant, o simplă (o sfântă) treime: producător, scenarist, regizor — trei persoane în carne, şi oase, şi duh, care să lucreze mână în mână, animaţi de o viziune comună, gata să dea socoteală în faţa propriei Ior conştiinţe şi a poporului, de ceea ce îi chinuie şi îi animă, de idealul lor ideologic şi artistic, de mijloacele prin care îI traduc în viaţă, în imagine, în peliculă şi sunet.
Aceşti oameni există printre noi. Nu le lipseşte nici îndrăzneala, nici spiritul de răspundere (a nu se confunda cu fariseismui şi laşul conformism), nici grăuntele de nebunie (a se citi: fervoarea extraordinară), nici tehnica profesională, necesare operelor de primă mărime.
Mai devreme sau mai târziu (o, de-ar fi cât mai devreme!) va intra în joc şi catalizatorul care va duce la coagularea, la închegarea acelei unităţi fundamentate, de viziune şi de producţie, absolut necesară în artă. Dacă familia e celula de bază a societăţii, familia spirituală e nu mai puţin importantă în lumea artei. Să-i creăm condiţiile de a se constitui şi de a zămisli progenituri născute normal, după legile vieţii, fără infecţii producătoare de malformaţii.
— Totuşi, cum aţi proceda, ce-aţi face, concret, dacă aţi fi, dacă ar trebui să fiţi dumneavoastră înşivă producător?...
— Aş proceda conform schemei sugerate mai înainte, Mi-aş constitui unitatea de lucru după stricte afinităţi spiritual–artistice, Mi-aş incita colaboratorii la un pariu cu noi înşine: să facem un film MARE, cu mijloace financiare limitate, punând la bătaie nu desfăşurări optice şi de recuzită costisitoare, ci rezervele noastre de viaţă interioară, de problematică socială, gustul şi priceperea noastră artistică .
Aş năzui, dacă aş fi producător, să fac un asemenea film, nu pentru că o cinematografie la scară naţională n-ar avea nevoie şi de filme de aventuri, de evocare istorică, de comedii, mai mult sau mai puţin uşoare, ci pentru că tipul acesta de configurare artistică corespunde mai îndeaproape viziunii mele şi pentru că, prin ele, se pot spune multe, foarte multe adevăruri ale vremurilor noastre...
