Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



Invizibilul vizibil


     Înainte de a se lăsa tentat de poezia inefabilă a florilor, Sergiu Nicolaescu a cercetat adâncimile fără vegetaţie ale Mării Negre. A debutat în cinematografie — costumat ca scafandru — semnând în 1961 scenariul şi imaginea unui documentar intitulat Scoicile n-au vorbit niciodată.
— Mă interesează acele zone de viaţă şi acele lucruri — ne spune el — pe care le vezi cu ochii, dar ale căror amănunte nu le poţi distinge şi al căror proces evolutiv scapă percepţiei momentane. Gustul de a mă „scufunda” în astfel de zone m-a îndemnat la început să încerc o scufundare propriu-zisă; mi-am construit un aparat−scafandru, am făcut antrenamentele de rigoare şi am filmat sub apă.
— Aveaţi câţiva precursori prestigioşi...
— Totuşi, Marea Neagră nu oferă „peisaje” cum sunt acelea care au făcut, de pildă, farmecul filmului lui Cousteau, Lumea tăcerii; experienţa anterioară ne-a ajutat numai până la un punct. În lipsa unei flore generoase, a trebuit să facem „regie submarină”, să căutăm anevoie compoziţia cadrului, în care omul să fie mereu prezent, ca într-un documentar... terestru.
— În filmele următoare aţi rămas... la suprafaţă.
— Am ales un drum nou pentru sondarea „adâncurilor”: macrofilmarea şi un pasager nou privirea noastră, dându-i în ajutor tehnica cinematografică. Fotografiind o floare din minut în minut sau o dată le zece minute şi proiectând apoi pelicula, pe ecran prind viaţă şi evoluează în ritmul voit de noi fenomene care se consumă dincolo de aparenţeIe statice.
— Aveaţi şi de data aceasta predecesori.
— Acest sistem de filmare — numit Zeitraffer şi care realizează comprimarea timpului a fost într-adevăr folosit de mult, însă în filme cu caracter de studiu, pentru răspândirea cunoştinţelor botanice, de pildă. Privind îndelung florile, mi-am dat seama că mişcările lor ar putea să capete pe ecran o fascinantă forţă expresivă. Când stai, bunăoară, ore întregi în faţa unor flori de măr, poţi ajunge să intuieşti că florile acestea care îşi desfăşoară petalele şi le rotesc imperceptibil seamănă cu nişte balerine. Prima încercare a fost filmul Primăvara obişnuită care a obţinut în 1962 Premiul de excelenţă UNIATEC, iar în 1963 alte două premii internaţionale, la Praga şi la Salonic. El a mai fost prezentat, în afară de concurs, la Tours şi Oberhausen.
— Pentru dumneavoastră florile sunt personaje. Care sunt „personajele” dumneavoastră preferate?
— Ciclamenele şi trandafirii; graţioasa lor desfăşurare spaţială, pregnanţa şi varietatea plină de nuanţe a culorilor care „cântă” m-au decis să uzez de acestea în ultimul film, Memoria trandafirului. Dincolo de sugestiile directe (o floare de măr — o balerină, o floare de ciclamen — o lebădă), m-au interesat de data aceasta semnificaţiile pe care destinul florilor ar putea să le capete pentru oameni. Despre asta vor vorbi poate cronicarii. Eu aş prefera să vorbesc despre tehnică...
Toată lumea, când filmează flori, le filmează în camere închise, pentru ca lumina artificială întâlnindu-se cu lumina zilei, să nu denatureze culorile. În aceste condiţii, florile nu se mai manifestă însă normal, ca în ambianţa lor naturală. Pentru a le filma într-o astfel de ambianţă, am pus la punct, împreună cu colegul meu, inginerul Marin Alexandru, un dispozitiv care îmi permite folosirea luminii blitzului electronic. Această lumină este atât de puternică, încât lumina soarelui nu mai e sesizată şi atunci pot filma florile pe fundalul lor firesc — cerul. Aceeaşi lumină puternică sporeşte mult claritatea în profunzime şi dă strălucire culorilor, fiindcă îi echilibrez efectul închizând diafragma până la limită...
Deşi am studiat câţiva ani la Institutul de artă plastică, eu sunt de profesie inginer mecanic. Dacă o să vă uitaţi la mâinile mele, o să vedeţi că ele sunt mâini de mecanic, de muncitor chiar. Pentru mine nu există „nu se poate”, fiindcă eu sunt şi operatorul şi tehnicianul filmelor pe care le regizez şi cred că cinematografia este domeniul îmbinării perfecte a tehnicii cu arta.
 
(Cinema nr. 4, aprilie 1964)

Tags: interviu, memoria trandafirului film, sergiu nicolaescu, valerian sava

Comments: