​Între real şi fantastic

     Cronică imaginii la Castelul din Carpaţi
     Exista în larba verde de acasă — prima colaborare a regizorului Stere Gulea cu operatorul Valentin Duca­ru — o secvenţă minunată: finalul, în care imaginea iz­butea să dezvăluie sensurile profunde ale tramei şi, în acelaşi timp, să invite spec­tatorul la reconsiderarea intenţiilor stilis­tice ale întregului film din perspectiva ul­timelor cadre.
     Există în Castelul din Carpaţi două asemenea momente: începutul (pregene­ricul) şi secvenţa de la han, momente e­senţiale nu atât pentru înţelegerea acţiunii, care prin simplitatea ei nu pune probleme, ci pentru definirea parametrilor acestui film, care nu se vrea nici realist, nici fan­tastic, nici istoric, nici de anticipaţie ştiin­ţifică, nici de inspiraţie originală, nici ecra­nizare după Jules Verne, ci o îmbinare a tuturor acestora. Construite aproape si­metric pe o succesiune interior-exterior-­interior, secvenţele amintite fac trecerea de la realitatea cea mai concretă la un fantastic izvorât parcă din mijlocul acestei realităţi. În ciuda unor deosebiri de tonuri cromatice (calde în prima, reci în a doua) şi de cursivitate, datorate momentului ac­ţiunii — în mod firesc expoziţiunea este mai cursivă decât punctul culminant — începutul şi secvenţa de la han au o sea­mă de elemente comune care le fac să se detaşeze clar de restul filmului ca nişte puncte de reper. Este vorba în primul rând de importanţa obiectelor a căror materia­litate devine aproape palpabilă. Abilitatea operatorului este cu atât mai mare cu cât nici unuia dintre aceste obiecte nu li se acordă planuri detalii, ci ele există în pla­nuri de ansamblu sau generale, sunt acolo, se văd, trăiesc, având fiecare o viaţă şi o consistenţă proprie. Un măr, o carte, un vraf de cărţi, o sobă de teracotă, o cupă de cristal, o masă de lemn grosolan, câţiva peşti uscaţi, o tingire de aramă, un pahar de sticlă se constituie în elemente defini­torii pentru cele două medii: unul rafinat — celălalt frust, unul intim — celălalt pu­blic, unul cald — celălalt rece. Lumina contribuie şi ea la această impresie — gălbuie, filtrată printre draperii verzi şi reflectându-se în luciul mobilelor casa lui Frîncu), albicioasă, crudă şi absorbită de pereţii proaspăt văruiţi (la han).
     Apoi, brusc, în acest univers cât se poa­te de real, de concret, se instalează fantas­ticul, introdus de ambele dăţi prin perso­najul marchitanului. Aerul se tulbură, con­tururile îşi pierd precizia, obiectele — funcţionalitatea, devenind semnele unui scut obscur şi ale unui viitor incert. Peste toate pluteşte o aură de mister, misterul castelului din vârf de stâncă. Însuşi marchi­tanul pare că e şi nu e, că a apărut de niciunde ca să dispară pe negândite.
     M-am oprit asupra acestor două sec­venţe nu pentru că în rest imaginea lui Valentin Ducaru nu ar fi frumoasă (rafi­nate combinaţii coloristice, un simţ deo­sebit al peisajului), ci pentru că aceste secvenţe îmbină perfect realul cu fantas­ticul, demonstrând cum ar fi arătat acest film dacă şi-ar fi ţinut cu adevărat promi­siunea făcută în generic — un film inspi­rat de romanul lui Jules Verne.