Mă mir
Mărturisesc că în fiecare duminică fără soţ şi mai ales în sărbătorile legale, mă gândesc la utilitatea profesiei noastre. Trecând peste faptul că fără niciun merit personal (o spun cu toată modestia) jumătate din consătenii mei sunt convinşi că eu cânt muzică populară, asta fiind după ei, esenţa noţiunii de «artist», trecând peste acest fapt, mă întreb dacă mai este utilă o perfecţionare în viaţă, cu privaţiuni, cazne, muncă de multe ori nerecunoscută, în sfârşit, o luptă cu tine însuţi spre a-ţi putea dobândi un fel de independenţă psihică care-ţi îngăduie să-ţi conduci simţurile spre stări omeneşti de adâncimi neobişnuite, stări pe care altfel le ai o dată în viaţă, şi te îmbătrânesc. Mă întreb dacă mai e utilă această nobilă caznă, când teatrul se poate face oricum, aşa cum ne demonstrează cu competenţă instituţii culturale de prestigiu, când noii noştri studenţi îşi urmăresc cu seriozitate propria infatuare, când, în general, cronicile fac din noi doar o înşiruire de nume neadâncindu-ne din necunoaştere mijloacele noastre specifice şi, de altfel, lucrurile fiind foarte simple: are talent! lar corul marelui public spune: «e simpatic», ca şi cum noi am fi doar nişte băieţi agreabili cum au şi ei unul la fabrică, «unu' care e mai grozav ca ăia toţi».
Culmea este că noi ne purtăm chiar aşa, pentru că ne-a ieşit din obişnuinţă să ne apărăm prestanţa şi, încet-încet, ne vom strădui cu toată seriozitatea să fim nişte buni amatori.
Sincer să fiu, nu cred tot ceea ce spun, deşi e duminică fără soţ şi sunt sigur că există întotdeauna, undeva, în întunericul dinaintea noastră, măcar un om care pricepe totul, e fericit şi nu se miră.
