Sunt trei decenii de când regizorul Mircea Săucan a debutat în filmul artistic de lungmetraj, după o experiență de documentarist care avea să-i influențeze în mod decisiv pecetea stilistică. Sunt trei decenii, deci, de la filmul său atât de cristalin și atât de personal, Când primăvara e fierbinte, care anunța o personalitate eminamente cinematografică, validată și susținută cât se poate de elocvent de creația ulterioară. Câțiva ani după aceea, când Mircea Săucan propunea spectatorilor filmul Meandre, respirația criticii s-a oprit pentru o clipă, am simțit cu toții (da, pe vremea aceea se mai întâmpla această ignominie) că ne aflăm în fața unui fapt artistic ieșit din comun, am scris-o și am spus-o fiecare în felul nostru, cei care ne-am grăbit, pentru că, la foarte scurtă vreme după premieră, cu acest film s-a întâmplat ceva de-a dreptul monstruos: a fost scos de pe ecrane și, în 23 de ani de la apariția sa (până în 1990, deci!), filmul a păstrat la activ doar câteva zeci de mii de spectatori – asta în timp ce orice comedie idioată repurta milioane –, cifrele privitoare la numărul spectatorilor indicând în dreptul respectivei pelicule un adevărat „record al rușinii”. Este drept: la premieră (țin foarte bine în minte momentul, petrecut, fără zvon publicitar, în cocheta sală de la Casa Armatei), în săptămâna respectivă de rulare, publicul nu s-a prea înghesuit la Meandre. Noi, criticii, am căutat și am găsit atunci și o explicație – scuză, am scris sau am spus că filmul își depășește epoca, că limbajul lui cinematografic va deveni accesibil unor categorii mai largi de spectatori abia peste un deceniu, încercând să-i „implementăm”, cu argumente, valoarea culturală în conștiința publică. Dar filmul, retras imediat de pe ecrane, n-a mai fost programat niciodată: astfel se face că o creație cinematografică de o actualitate estetică, filozofică și morală perenă, de o valoare artistică evenimențială a fost practic înmormântată de vie, cu bună știință (invidia colegială nefiind chiar ultima dintre cauzele acestei crime).
Pentru regizorul Mircea Săucan experiența aceasta a însemnat „începutul sfârșitului”. Curând după Meandre, eșuat – prin forța lucrurilor – în zona unor „filme publicitare” (citește mijloace de subzistență), ajutat de câțiva tineri care i-au simțit și i-au înțeles – cum să-i spun? – geniul, printre aceștia fiind viitorul operator și regizor Nicolae Mărgineanu, viitorul scenarist și publicist Mihai Creangă, pe atunci studenți, Mircea Săucan se juca sublim în Avaria (I, II, III, IV). „A înnebunit Săucan! – se șoptea pe la colțuri. Și-a dezbracat eroii și i-a filmat, goi, pe fundalul mânăstirii Voroneț!”. Avaria (un film la care, deloc întâmplător, regizorul ține foarte mult și astăzi) era, însă, un gest artistic de o supremă luciditate: regizorul, simțindu-și propria sufocare artistică, dar păstrându-și speranța redresării, a făcut, din filmul unei intoxicări cu gaze toxice (comandat de Ministerul Chimiei), filmul unei învieri!. Mai este nevoie de vreun comentariu?
Mircea Săucan nu s-a putut împăca niciodată cu stupizenia cenzurii înconjurătoare, și-a apărat cu încrâncenare dreptul la o creație sinceră și personală: s-a opus cât a putut la imixtiunile brutale și mârșave ale unor diriguitori de ieri ai cinematografului (care nu mai sunt azi deloc sau sunt prin locuri mai igrasioase, fără ca regizorul să le poarte pică), autori morali ai unei alte crime, uciderea filmului 100 de lei, prezentat pe ecrane, în epocă, nu numai fără încuviințarea regizorului, dar și fără aportul lui creator, pelicula fiind „dreasă” prin părțile esențiale de persoane rău și urât intenționate. Datorită, însă, unor cunoștiințe (filmice și civice), cum este și criticul Mihai Tolu de la Arhiva Națională de Filme, varainta originală a filmului 100 de lei s-a păstrat intactă și am putut-o vedea, cu o emoție greu de cenzurat, zilele trecute, în cadrul minunatei retrospective consacrate de Arhiva Națională de Filme regizorului Mircea Săucan. Așa, după 20 de ani, ca-n Alexandre Dumas, când Mircea Săucan s-a întors printre noi la capătul unei atât de lungi absențe...
După 100 de lei (injustiție supremă!), regizorului Mircea Săucan nu i-a mai fost oferit niciun „rest” cinematografic. Au urmat anii unei stingeri tragice. Noi, unii dintre critici, ne-am mai amintit, în scrierile noastre, din când în când, de Meandre (trecuseră, doar, cei zece ani fatidici, apoi au trecut și alții), dar pledoariile noastre au rămas într-un vid, la rândul lui tragic. Cam din doi în doi ani primeam un telefon de la Mircea Săucan: „îți mulțumesc, prietene”, „îți mulțumesc, prietene”. Ne-am adus aminte, împreună, zilele trecute, de telefoanele cu cod de odinioară. „Pentru mine – mi-a mărturisit Mircea – orice referire în presă la Meandre, la filmele mele înseamnă un tub de oxigen”. Să-i mai spun că telefoanele sale aveau același efect pentru mine, nefiind nimic mai trist pe lume decât predica în pustiu? Dar Mircea Săucan se stingea văzând cu ochii, își pierdea progresiv nu numai condiția cinematografică, ci însăși condiția umană. Îl întâlneam tot mai rar: îmbătrânit prematur, obosit, la capătul puterilor fizice și psihice, dar... fericit. Niciodată nu l-am văzut nefericit. Mircea Săucan mi-a confirmat întotdeauna convingerea că omul care suferă nedreptăți este mult mai fericit decât cel care le săvârșește. Pentru o bucată de pâine, regizorul a ajuns la azilul (de filme documentare) „Sahia” – care a salvat de la inaniție mulți cineaști „în epoca de aur”! – „loc de muncă” unde a mai avut o singură străfulgerare cinematografică, filmul Mâine începe azi (despre o promoție de elevi ai unui liceu bucureștean): este inutil să mai insistăm asupra faptului că prin însuși titlul filmului său „de adio”, regizorul s-a gândit ieri la „mâinele” de azi. Dar pentru el fericirea devenise absolută. Au mai urmat un telefon-două, „îți mulțumesc, prietene”, „îți mulțumesc, prietene”, și apoi un negru absolut. Într-un târziu, am aflat că Mircea Săucan își găsise o oază existențială în orașul Sfintei Familii, la Nazareth, și vestea – cu semnul ei de întoarcere – m-a bucurat.
După Revoluție chiar în primele zile ale ieșirii din coșmar, când „filmele interzise” au revenit pentru o secundă în centrul interesului public am scris, încă o dată, despre „filmele uitate” ale „regizorului uitat” Mircea Săucan. Nu-mi fac iluzii că m-a citit cineva. Dar, curând, au început să sosească, pe diferite canale, vești despre Mircea Săucan. În vara anului trecut, de pildă, Meandre a participat în Elveția, la Locarno, la o retrospectivă cinematografică românească unde s-a bucurat de o primire deosebită, după cum mi-au confirmat-o mai mulți martori oculari ai succesului de stimă și de public, printre care criticul român George Littera și criticul elvețian Jean Perret. În toamna anului trecut și în primăvara acestui an, un documentar al lui Mircea Săucan (Pagini de vitejie) a fost inclus în retrospectiva filmului documentar românesc, organizată la Nyon și – respectiv – la Berlin de către Moritz și Erika de Hadeln. Apoi am aflat ceva de-a dreptul senzațional: că Mircea Săucan s-a aflat pentru câteva săptămâni în România, filmând „incognito” (vorba vine) la Negrești, în Oaș, cu Ernest Maftei drept protagonist, popularul actor fiind văzut de numeroși simpatizanți trăgând după sine un coșciug pe străzile localității cu pricina. „Gurile rele” mi-au povestit și subiectul filmului, cam prea succint, explicându-mi că este vorba depre „un îngropat” care s-a plictisit la locul somnului de veci, și-a luat coșciugul și a pornit prin lume în căutarea unu loc mai acătării. Regizorul îmi va ierta aceste „prozaizări” ale subiectului din filmul său, înțelegâdu-mă că, astfel, chiar astfel, au ajuns la mine veștile despre el și noile sale isprăvi cinematografice. Lăsând la o parte latura senzțională sau cea prozaică a respectivelor relatări, vestea s-a confirmat întocmai, mi-a fost împărtășită chiar de regizor: el va termina curând, în Franța, după ce a filmat în România, filmul Le retour, cu Ernest Maftei în rolul principal. Întorcerea lui Mircea Săucan – atât de multiplu semnificativă – devine, așadar, și un titlu de film. Cum se putea materializa într-un „semn grafic” mai elocvent întorcerea în conștiința publicului spectator din România a regizorului Mircea Săucan?
Inimosul și destoinicul om de cinema și de cultură Savel Stiopul, directorul Arhivei Naționale de Filme – care a organizat, recent, la cinematograful bucureștean „Union”, retrospectiva Săucan – l-a recomandat pe cineastul evocat drept un „artist de mare unicitate pe plan mondial”. Revăzute azi, filmele lui Mircea Săucan n-au făcut decât să confirme un asemenea punct de vedere limpede și autoritar. Când primăvara e fierbinte, sensibilul poem cinematografic din 1961, marca începutului unei revitalizări a artei filmului în România, tendință susținută și de operele unor cinești precum Victor Iliu, Iulian Mihu, Manole Marcus, Savel Stiopul, Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Andrei Blaier. Datorită virtuților sale strict cinematografice un asemenea film – inspirat din lumea satului românesc de la sfârșitul războiului – s-a păstrat proaspăt peste ani impresionând în continuare prin simbolistica sa elegantă (vezi mai ales motivul mesteacănului), prin montajul poematic și prin lirimul intrinsec al imaginii. Să ne reamintim și genericul acestui film: secnariști erau Dumitru Carabăț, Beno Meirovici, Mircea Săucan, imaginea s-a datorat operatorului Costea Ionescu Tolu, muzica lui Anatol Vieru, scenografia Florin Tomescu, printre interpreți fiind Ernest Maftei, Sandu Sticlaru, Mircea Bașta, Eugenia Bosânceanu, Emil Botta, Mihai Mereuță, Olga Tudorache, Gheorghe Novac. Îmi voi îngădi să reproduc aici și considerațiile unui critic de fină observație analitică, George Littera: „Când primăvara e fierbinte, filmul unui cineast dotat cu o luxuriantă, nu o dată stihinică, facultate de a produce imagini, apelează la lexicul rar, la încadratura prețioasă, la mișcările de aparat și unghiurile neobișnuite, încercând acea tehnică a insolitului care explică scriitura extravagantă din filmele de mai târziu ale lui Săucan, din Meandre de pildă: aici există însă o puternică vână lirică în stare să unifice cele mai disparate imagini, de la compozițiile de un expresionism latent la reminiscențele din Arsenal-ul lui Dovjenko”.
Despre Meandre am scris adesea, filmul rămâne pentru mine o capodoperă, a cărei actualitate – estetică și spirituală – mi se pare mai puternică astăzi decât oricând, cel puțin prin două din temele sale fundamentale: aceea a relațiilor dintre artist și societate (cu nuanțări privitoare la un timp istoric anume, dar și cu deschideri spre universalitate spațială și temporală) și aceea a „clopotului de sticlă” familiar (cu consecințe sociale dramatice, dacă nu ar fi vorba decât despre vidul sufletesc ca o componentă „dobândită” a personalității umane). Prin Meandre, regizorul Mircea Săucan și-a aflat drept colaborator, ca scenarist, un scriitor cu afinități spirituale Horia Lovinescu – preocupat și ulterior de „moartea unui artist” – , a inaugurat o fructuoasă colaborare artistică cu operatorul Gheorghe Viorel Todan, și-a schimbat compozitorul (rămânând însă în familie), apelând la Tiberiu Olah, a recurs pentru o dată la scenograful Constantin Simionescu și și-a ales drept interpreți ai dramei pe Margareta Pogonat, Mihai Pălădescu, Ana Szeles, Dan Nuțu, Ernest Maftei, Ion Tîlvan, Radu Dunăreanu.
Practic filmul 100 de lei în „varianta Mircea Săucan”, a constituit o „premieră de public” absolută (dacă facem abstracție de cele câteva proiecții subversive cu prieteni – printre care Nichita Stănescu! – organizate de Mircea Săucan, prin telefon fără fir încă în „ilegalitate”). Aș spune chiar altfel, „premiera absolută” a acestui film – care este altceva, cu totul altceva, decât varianta colaboratorilor neaveniți prezentată pe ecrane în 1973 – ar trebui să aibe loc de acum înainte, pentru că un spectacol de cinematecă sau o vizionare cu prieteni nu pot fi considerate ca făcând parte din marele circuit public, după cum o adevărată premieră, reparatorie, s-ar cuveni (în toate orașele țării) filmului Meandre. Dar nu-mi fac iluzii că aceste rânduri vor fi citite de cine trebuie. Deși nu numai momentul Săucan trebuie reconsiderat cum se cuvine pe ecranele noastre, ci și momentele unor actori din filmele sale peste care istoria filmului românesc s-a obișnuit să sară cu dezinvoltură: momentul Dan Nuțu, de pildă (cu „capete de serie” numite Diminețile unui băiat cuminte, Duminică la ora 6 și 100 de lei, filme, deci de Blaier, Pintilie și Săucan) sau momentul Ileana Popovici cu Reconstituirea și 100 de lei de Pintilie și Săucan.
N-aș încheia scurtele considerații despre întoarcerea lui Mircea Săucan, fără a reproduce câteva dintre replicile „care rămân”, după re-vizionarea filmului Alerta, fiecare dintre ele cu doza sa particulară de ironie și adevăr: „fiecare sentinelă este răspunzătoare de întregul imperiu”, „nu trebuie o victimă pentru a lua proba purității aerului la mare înălțime”, „să vorbim și noi ca în cărțile bune”, „ar trebui să existe un grădinar al a oamenilor” și – după frumoasa imagine filmată de operatorul Nicolae Mărgineanu, cu protagoniștii Gabriela Alexandru și Mihai Creangă, nuzi, pe fundal de Voroneț – replica ultimului, „nu întotdeauna libertatea înseamnă nebunie”.
După „rămânerea lui Laurențiu Damian”, despre care am vorbit într-un număr anterior, „întoarcerea lui Mircea Săucan” (spre el, spre noi, spre film) este – chiar și pentru sceptici – încă o secvență din scenariul renașterii noastre.