„Instanţa amână pronunţarea” – cronică de film

Filmul lui Dinu Cocea beneficiază de o idee preţioasă, idee care, formulată ar putea să răsune în conştiinţele noastre ca un apel patetic: nu lăsati căţărătorii să se caţere, mai cu seamă nu îi lăsaţi s-o facă trecând peste cadavre, peste cadavre la propriu, nu la figurat. În jurul acestei idei, scenariştii - Mihai Opriş în colaborare cu Dinu Cocea şi Gabriel losif Chiuzbaian — au construit, cu o vizibilă vocaţie a suspansului, povestea unui proces. Încă din generic — foarte bine tensionat, foarte bine ritmat — ni se comunică mobilul procesului şi ni se prezintă părţile: într-o galerie de mină un om moare sufocat, lăsând în praful de cărbune urma mâinilor care se agaţă încă şi încă, o urmă acuzatoare care cere să se facă dreptate; într-o celulă, un om cu înfăţişarea blajină, cu privirea limpede, albastră, tipul şi chipul clasic de nevinovat, aşteaptă să fie chemat la judecată. Interesul nostru este gata şi bine stârnit, ni s-a comunicat scurt şi cuprinzător în imagini clare că, de fapt, lucrurile sunt departe de a fi clare, am fost puşi în gardă că «aici se întâmplă ceva», că avem de a face cu un mister ce se cere dezlegat. Senzaţia aceasta de mister se accentuează în prima secvenţă a filmului. Suntem în plin proces, dar şi în plină derută: două depoziţii care se bat cap în cap, o declaraţie neaşteptată, un dubiu, şi instanţa amână pronunţarea. În scenă a intrat un al treila personaj, directorul exploatării miniere, şi acest om dezinvolt, plăcut la înfăţişare, tip de director care se ocupă şi se preocupă de toţi şi de toate, acest pozitiv prea pozitiv poate, mută centrul de greutate al filmului dinspre raportul victimă-acuzat spre raportul nou creat între el şi judecător. Căci judecătorul acesta puţin ţeapăn, puţin absent, aparent naiv şi timid; este primul care simte în numele nostru că ceva nu e în regulă în prea pozitiva per­soană a directorului. De aici încolo totul devine un joc — clasic — între bănuit şi bănuitor.
Dinu Cocea şi-a construit filmul pe schema suspansului psihologic foarte potrivită acestui film-caz şi pe care regizorul o fo­loseşte cu pricepere. Cu pricepere şi cu o bună cunoaştere a legilor genului, el des­chide şi închide piste false, face să func­ţioneze rând pe rând speranţa şi teama, descurajarea şi eşecul, victoria şi renun­ţarea fiecărui personaj implicat în proces, şi creează, de fapt, prin această construc­ţie, un bun spectacol cinematografIc. Nu­mai că, în toiul acestui spectacol se pierde tocmai miza: cazul. Miza acestui film era acel om ce pierea sufocat în adângul galeriei. El era mina de aur a filmului. El era dovada, proba supremă a pericolului ce zace în dorinţa de căţărare. El era princi­palul cap de acuzare în acest proces pe care autorii îl intentează carierismului. El era proba, o tristă probă materială a fap­tului că da, acest carierism poate deveni, fie şi din greşeală, fie şi din întâmplare, fie şi cu ajutorul unei neşanse, criminal. Aban­donarea mizei dă filmului o altă turnură. El nu mai comunică cu noi pe linia dreaptă a mesajului său, ci prin meandrele acestui joc dintre bănuit şi bănuitor. El îşi părăseşte nota patetică pentru cea simplu procedu­rală. Procesul intentat carierismului se sus­pendă, în locul lui se instalează un proces obişnuit de «dovedire a vinovaţiei», soldat în final cu o binecuvenită pedeapsă. Mobilul se schimbă, nu mai avem de a face cu procesul unor mijloace, ci cu acela al unui scop. Condamnabilă, în cele din urmă, apare, în cazul de faţă, dorinţa di­rectorului respectiv de a ajunge în Bucureşti, şi nu mijloacele pe care le foloseşte.
Ceea ce pierde pe linia principală a fil­mului, Dinu Cocea încearcă, şi reuşeşte să câştige în detaliile lui. În relaţiile secun­dare dintre personaje, în acţiunile paralele celei principale, în micile amănunte de viaţă. Aş spune chiar că centrul de greutate al filmului se mută în aceste mici amă­nunte. Semnificative. În acel stop-cadru al bătrânei ţărănci, mama celui mort, aple­cată să sărute mâna binefăcătorului; în zâmbetele mândre sau temătoare ale mamei directorului — admirabil interpretată de Tanţi Cocea, cuceritor frumoasă, cuceri­toare pe rol de mamă grijulie; în micile momente «de familie» jucate cu candoa­re şi prospeţime de Valeria Seciu pe rol de soţie a judecătorului. Filmul lui Dinu Co­cea are multe adevăruri cotidiene şi suma lor creşte cantitatea de autenticitate a fil­mului, reuşeşte să imprime o pecete anume: aceea a firescului, a vieţii obişnuite, îm­plântată ca un protest în miezul acestui caz neobişnuit. Un mic adevăr este personajul inginerului Varga — interpretat de Con­stantin Guriţă, adevăr despre laşitatea «cu acoperire»; un mic adevăr aduce soţia inginerului — din care Gilda Marinescu face un personaj contradictoriu, puternic şi slab în egală măsură, împărţit între simţul dreptătii şi spaima de urmările acelei drep­tăţi, personaj cu valenţe tragice pe care actriţa le acoperă cu prisosinţă; un mic adevăr poartă în sine acel băiat vesel şi fără probleme — fotbalistul — un adevăr din nou despre teamă şi curaj şi amestecul lor, personaj din care Constantin Diplan construieşte cu un farmec mai degrabă acrişor, foarte potrivIt rolului, tipul de «băiat bun», scos din schemele obişnuite; un mic adevăr este acea fată blondă interpretată de o neprofesionistă (Dorina Apetroaei pe numele ei), adevăr despre candoare şi cinste cuceritoare. Dincolo de aceste ade­văruri, situaţii sau personaje secundare, dincolo sau, mai bine spus, în prelungirea lor, se află principalii: judecătorul şi direc­torul. Binele şi răul, Justiţia şi încălcarea ei. În rolul judecătorului, lon Caramitru, mai favorizat de partitură, reuşeşte să-şi con­struiască personajul fără efort, ba chiar cu o tentă de farmec, deşi fără prea multe nuanţe, sub nivelul de subtilitate al acestui actor care excelează în subtilitate.
Mai puţin «servit» de rolul său, în mod prea vizibil şi dintru început dubios, George Motoi reuşeşte totuşi să-şi creeze «mo­mentele» sale şi ele se află mai cu seamă, şi nu întâmplător, în partea finală a filmu­lui. Nu întâmplător, pentru că acolo i se oferă personajului şansa acţiunii. Între a­ceste două personaje se încheagă o rela­ţie rece, de joc cu sânge rece, rece la supra­faţă însă, pentru că dedesubtul ei fierbe, pe de o parte, teama celui bănuit, pe de alta, spiritul justiţiar şi — de ce nu? — orgoliul profesional al tânărului judecător. Relaţie însă care nu reuşeşte să se desprindă cu totul din coaja unui anume tipic.
În general, filmul lui Dinu Cocea se bucură de ceea ce se cheamă o distributie prestigioasă: Radu Beligan, Octavian Co­tescu, Gheorghe Cozorici, Colea Răutu, Draga Olteanu-Matei, actori care îşi pun tot talentul şi farmecul personal în crearea unor roluri convingătoare, chiar dacă se­cundare. O echipă bună de colaboratori dintre care i-aş cita cu precădere pe Octa­vian Basti — imaginea, lulia Gabrea — montajul, Richard Oschanitzky — muzica, oferă filmului o ţinută profesională serioasă în general, cu momente de strălucire pe alocuri, cum ar fi de pildă genericul, finalul sau momentele de subliniere a tensiunii dramatice.
Cu o mai mare putere de concentrare asupra temei, cu o mai mare grijă faţă de fondul problemei, Instanţa amână pro­nunţarea avea şansa să se înscrie în rân­dul filmelor noastre importante, ale acelor filme care cutremură cu adevărat conştiin­tele. Aşa cum ni se prezintă, el este un film în stare să stârnească interesul, un film care atinge o problemă importantă a exis­tenţei noastre, chiar dacă nu-i pătrunde toată profunzimea sensurilor, un film util în peisajul unei cinematografii care-şi pro­pune, printre altele, să cuprindă cât mai larg, larga arie de probleme ale prezen­tului nostru.