Ideea de a omagia printr-un film de mare amploare Războiul de la 1877 este cât se poate de firească pentru România anului 1912. Înflăcărarea produsă de victoriile repurtate asupra turcilor în luptele îndârjite de pe teritoriul bulgar nu se stinsese încă, nici incredibilul sacrificiu de vieti omenești nu fusese uitat. Aceste victorii atât de scump plătite aduseseră, însă, tânărului stat român mult visata independență, astfel că ― de fapt ― sentimentul predominant în societatea românească era mândria națională. Artele întrețineau și ele acest climat. Acum venise și rândul cinematografului.
„Grupul de inițiativă”, ca să-i spun așa, era format din Grigore Brezeanu, regizorul primului nostru film de ficțiune (
Amor fatal, 1911) și din actori de frunte ai Teatrului Național din București ― C. I. Nottara, Aristide Demetriade, Vasile Toneanu, lancu Brezeanu, Nicolae Soreanu, Petre Liciu. Ambiția lor de a realiza o operă de lungmetraj era, deasemenea, firească. Epopeea lui 1877 nu putea fi expediată în 20 – 30 de minute. Dar, nu în lungimea filmului stă cutezanța acestor oameni.
Genul istoric, bine definit la ora aceea, și mult gustat pretutindeni de public, se hrănea cu predilecție din antichitate (
Ultimele zile ale Pompeiului, Căderea Troiei etc.) și nu abordase evenimente mai recente de un secol. Independența României aduce însă pe ecran o pagină de istorie abia scrisă, cutezând să înfrunte judecata supraviețuitorilor. (Din acest punct de vedere, mult mai simplu le-a fost, în 1977, realizatorilor serialului produs de TVR,
Războiul de independență,
Gheorghe Vitanidis,
Doru Năstase,
Sergiu Nicolaescu). Deci, în ceea ce privește
Independența României, putem spune cu mâna pe inimă că a fost un demers original în peisajul cinematografic internațional. Acestea fiind zise, îmi permit să trec peste istoricul realizării, impactul asupra publicului, soarta ulterioară a creatorilor ― adică acele aspecte pe care se bate de obicei monedă. Mi se pare mai potrivit a spune câte ceva despre
Independența României ca film.
Scenariul evocă laconic, însă fidel, momentele principale ale războiului. lată câteva: ședința Consiliului de miniștri în care se hotărăște mobilizarea generală; binecuvântarea noilor drapele; primirea telegramei prin care Marele Duce Nicolae al Rusiei solicită intervenția urgență a trupelor române; proclamația Principelui Carol către soldați; căderea Griviței, a Plevnei... Dar, în succesiunea evenimentelor reale se strecoară și un firicel de poveste, inspirată din creația (mai ales „postbelică”) lui Vasile Alecsandri.
Personajul principal, tânărul țăran Peneș (legendarul Peneș Curcanul), pleacă la război împreună cu câțiva consăteni (cei „nouă din Vaslui și cu sergentul zece”), spre jalea iubitei sale ― „juna Rodica”. La Calafat, un obuz turcesc îi omoară prietenul, pe veselul Cobuz. După cucerirea redutei Grivița, Peneș zace grav rănit într-un spital improvizat, unde este vegheat de o Rodică disperată. Războiul s-a sfârșit, iar cei doi se întorc acasă, umblând cu greu, din cauza rănii lui de la picior. Un pluton de soldați ruși, întâlniți în drum, dă onorul ostașului român... Acesta este, de altfel, și finalul filmului, ce lasă „ultimul cuvânt” ficțiunii, prea puțin prezentă în economia scenariului. În pofida acestei disproporții, ceea ce s-a vrut ― adică decuparea unui destin individual pe fundalul destinului colectiv ― s-a reușit. lar povestea se încheie, inteligent, în locul unde a început.
Realizarea propriu-zisă oferă surprizele cele mai plăcute. Superproducție, i-am spune astăzi, atât prin dimensiunile impresionante ale figurației (cifra acreditată de presa vremii: 80.000 de soldați puși la dispoziție de Ministerul de război), cât și prin bugetul său uriaș (400.000 lei, oferiți de senatorul Leon Popescu),
Independența României este, paradoxal, o creație sobră și realistă. Nici urmă de cartoane pictate ori de monumentalism (singurele decoruri sunt cele trei interioare de o mare simplitate), grandilocvența specifică genului este absentă până și în inserturile explicative, iar jocul actorilor, ușor exagerat, este lipsit de histrionismele și patosul exacerbat, tipice în epocă genului istoric. Ce mână de fier trebuie să fi fost tânărul Brezeanu, ca să obțină un asemenea rezultat!
Meritul esențial al realizatorului este însă că vedea cinematografic. Cum aparatul de filmat era încă fix la vremea aceea, mișcarea producându-se ca la teatru în fața spectatorilor, Brezeanu încearcă să compenseze acest neajuns prin compoziția în cadru. El cultivă diagonala ca direcție a mișcării (în special în scenele de luptă) și folosește adâncimea, umplând spațiile deschise, uneori până la fundal (siluete minuscule ale soldaților animă crestele îndepărtate ale dealurilor). Alteori, regizorul combină statismul cu mișcarea în diferitele planuri ale profunzimii câmpului (copacul desfrunzit aflat în arierplan-centru, în timpul iureșului românilor asupra redutei Grivița; ostași lucrând în planul 2 și 3 la construirea podului de vase peste Dunăre, iar îndărătul lor, pe apă trece o șalupă ș.a.m.d.).
lndependența României nu este o capodoperă. Stângăciile cinematografului vremii nu lipsesc. Nici gafele. Așa cum se întâmpla și la case (de producție) mai mari, o parte dintre morții rămași pe câmpul de luptă... se mișcă.
Adăugarea după finalul frumos, despre care am vorbit, a unei „actualități” ― o filmare nereușită a parăzii de la 10 Mai 1912 ― poate că a fost de efect atunci, astăzi însă este „lipită”. Dar poți să nu saluți prima tentativă de montaj din istoria filmului românesc, când atacul decisiv pentru luarea Griviței este privit mai întâi din afară, din punctul de vedere al românilor și, imediat după aceea, dinăuntru, din punctul de vedere al turcilor ? Poți să nu te înduioșezi în fața primei mișcări de aparat, produsă accidental (ca și în alte țări), când operatorul împinge spontan camera spre stânga pentru a nu-I pierde din cadru pe Osman Pașa căzând de pe cal? Cândva, cineva tot ar fi făcut lungmetraj în România și l-am fi respectat oricum. Dar
lndependența României se ridică mult deasupra meritului de a fi întâiul. El pune bazele filmului istoric la noi și o face printr-o lecție de patriotism autentic, iar imperfecțiunile sale nu pot diminua valoarea unor prime articulări de limbaj cinematografic. De aceea
lndependența României se bucură nu numai de respect, dar are și mulți admiratori.
Unul dintre marii îndrăgostiți de acest film, regizorul
Savel Stiopul, a reușit (pe vremea când era directorul Arhivei Naționale de Filme) să-l „scoată în lume”, prezentându-I ― cu inserturi în franceză și cu acompaniament muzical ― la Festivalul filmului european de la Strasbourg, în 1996.
Un altul, criticul
T. Caranfil, a indus pasiunea lui pentru
Independența României fiului său, regizorul
Nae Caranfil. Acesta are de mult un proiect ambițios: un film de ficțiune despre realizarea primului nostru lungmetraj. Scenariul, premiat acum trei ani la concursul Hartley Merrill, are acum șanse să devină film. Ar fi un minunat omagiu adus, la aproape un secol distanță, unor înaintași iluștri. Un gest și firesc și patriotic, și frumos.
