Am vizitat-o pe Dina Cocea la sediul Asociaţiei lucrătorilor din instituţiile teatrale şi muzicale (A.T.M.) de pe strada Nicolae Filipescu, într-o dimineaţă de martie. Prestgioasă slujitoare a primei noastre scene, Dina Cocea a înregistrat succese memorabile, care vin să se adauge marilor sale merite de activistă pe tărâm obştesc şi diplomatic (actriţa reprezintă ţara noastră într-unul din comitetele speciale pentru cultură ale O.N.U.) Urmărind-o pe scena Naţionalului ne-am întrebat de ce nu apare în filme, de ce ocoleşte mirajele celei de-a şaptea arte şi când am aflat că regizorul Mircea Drăgan a chemat-o să interpreteze un rol în Neamul Şoimăreştilor, ne-am spus că un debut în film nu e niciodată tardiv şi că prezenţa cunoscutei actriţe pe genericul ecranizării operei sadoveniene nu poate fi decât de bun augur. Deşi, Neamul Şoimăreştilor nu-i prilejuieşte interlocutoarei noastre decât într-o anumită măsură debutul în cinematografie fiindcă, în urmă cu un an, numele Dinei Cocea putea fi citit pe afişul filmului de antologie Lanterna cu amintiri, datorat lui Jean Georgescu.
— Cu ce prilej aţi apărut pentru întâia oară în faţa unei camere de luat vederi?
D.C.: Era în 1939. Regizorul
Ion Şahighian turna filmul
O noapte de pomină pe unul dintre rudimentarele platouri din marginea Bucureştiului. M-a solicitat pentru un „rolişor”. Am cântat (pe atunci aveam voce) un şlagăr care avea să facă adevărată epocă: „Păstrează-mă doar pentru tine” de
Henri Mălineanu. Când Jean Georgescu a realizat filmul
Lanterna cu amintiri, foarfeca de montaj a reţinut şi secvenţa în care am apărut eu, lucru care mi-a dat mari emoţii la premieră. Dar, cu toată nostalgia, trebuie să recunosc că adevăratul meu debut îl constituie rolul din
Neamul Şoimăreştilor şi nu acela îndepărtat din
O noapte de pomină.
— Ce rol v-a încredinţat Mircea Drăgan?
D.C.: Rolul Elisabetei Movilă.
— Şi care e ultimul rol interpretat în teatru?
D.C.: Tot o Elisabetă. Regina Elisabeta a Angliei din „Maria Stuart” de Schiller, un rol foarte greu şi drag, pe care I-am pregătit minuţios, pe parcursul a mai multe luni de studiu.
— Cum v-aţi „împărţit” între două epoci istorice, între două Elisabete...
D.C.: Am abordat rolul din film cu mult curaj şi în acelaşi timp cu docilitate.
— La ce vă referiţi?
D.C.: La încrederea pe care o am în realizatorii filmului, în viziunea regizorului a semnatarului imaginii. Pentru mine talentul lui Drăgan s-a confirmat cu strălucire în filme ca:
Setea şi
Lupeni 29 şi am certitudinea că urmându-l — cu docilitate, cum am mai spus — nu greşesc. A trebuit să las la uşa platoului ceva din siguranţa pe care mi-au dat-o anii petrecuţi pe scenă, să mă apropii de film cu gândul că încerc o experienţă nouă în care succesul nu poate fi obţinut cu facilitate. În teatru, artistul are rara şansă de a fi martorul reacţiilor spontane ale publicului, de a se conduce după ele şi de a se controla cu promptitudine. În film există o serie de intermediari tehnici între interpret şi spectator şi trebuie să lupţi cu tine însuţi pentru a-ţi păstra — întreagă — emoţia... A te familiariza cu lumea filmului înseamnă de fapt a-ţi apăra emoţia! Trebuie să te detaşezi de tot acest context tehnic, mecanic, trebuie, animat de dorinţa de a transfigura idei, să-ţi trăieşti febril şi cu simplitate rolul. Să nu uităm, regizorul are o misiune capitală şi trebuie să-ţi subordonezi viziunea concepţiei lui despre întregul film, să te integrezi atmosferei generale.
În ceea ce mă priveşte, ani în şir am refuzat să fac film nefiind sigură că mijloacele artistice care mi-au ajutat să ajung la succes în teatru mă vor mai sluji şi pe platou.
— Ce v-a convins să vă înfrângeţi această îndoială?
D.C.: Creaţiile unor mari actori ca
George Vraca,
Ştefan Ciobotăraşu (uimitor de modest şi de copil în studiou) şi
George Calboreanu, a cărui dragoste pentru film îi „subminează” serios vechiul amor purtat scenei. Când am auzit că Vraca va juca în
Tudor, m-am întrebat dacă acest actor care e prin excelenţă un actor de teatru va izbuti şi o mare creaţie filmică. Impresia cu care am rămas după vizionarea filmului a fost de-a dreptul copleşitoare: Vraca şi-a înnoit creator posibilităţile de exprimare, a izbutit să fie, miraculos, altul. Marele actor de teatru se dovedea a fi şi un mare actor de film. În multe cazuri însă, actorii noştri de frunte nu sunt solicitaţi să interpreteze roluri pe măsura lor. E bine să-ţi asiguri pentru roluri mici, colaborarea unor mari actori. Dar regizorii noştri exagerează! Aproape toate rolurile principale ale peliculelor realizate în ultimii ani au fost încredinţate unor actori mai neexperimentaţi... Când se va scrie un film pentru Calboreanu?
— Care credeţi că e motivul pentru care, în unele filme româneşti, interpretarea actoricească e mult sub cerinţele cinematografului modern, mult sub datele scenariilor?
D.C.: Multă vreme se promova o modalitate stranie de lucru cu actorul. I se cerea acestuia să facă roluri „albe”, să renunţe la orice expresie personală, să-şi cenzureze vibraţiile, ideile spontane, să „mobileze” doar scena (sau ecranul). Sunt adepta unor spectacole în care întreaga echipă să vadă cu luciditate, cu inteligenţă, sensurile textului dramatic, să se conteze pe o participare colectivă la desăvârşirea viziunilor de ansamblu, să se pună în valoare linii noi de interpretare, să se contureze şi în ceea ce priveşte filmul, un stil românesc.
Avem încă multe cusururi — recunosc — dar nu mă pot împiedica să privesc cu optimism viitorul filmului nostru. Ca în multe alte domenii şi în artă sunt intervaluri de intense căutări, de acumulări. Avem un drum al nostru, plin de sobrietate, de calm şi consistenţă. Urmându-l, vom ajunge să realizăm şi ceea ce publicul aşteaptă cu ardoare: marele film românesc. Evocarea istoriei noastre, a bogăţiei folclorice, adăugate necontenitei strădanii de a înfăţişa viaţa omului nou, toate acestea pot asigura filmului nostru largi premize de dezvoltare.
