Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



În re minor


Motto: „Dintre toate artele, cea mai apropiată de film este muzica. Ceea ce le uneşte este ritmul...” Germaine Dulac
     Este un privilegiu unic al imaginii cinematografice acela de a „face vizibilă” ca printr-un miracol, lumea, de a o redescoperi de fiecare dată, de a putea scrie poezie adevărată filmând norii, frunzele sau o picătură de rouă. Lumea care ne înconjoară apare parcă transfigurată prin simpla frângere a razelor printr-o lentilă de sticlă. Cu singura condiţie ca undeva, în spatele lentilei, să existe un poet care, cu pasiune şi dragoste pentru imagine, pentru acea „muzică a luminii şi a culorii” de care vorbea Gance, să toarne totul într-un tipar unic, profund, apropiindu-se cu talent şi simplitate de această lume minunată.
     Este ceea ce face Dumitru Busuioc descoperindu-ne lumea permanenţelor vieţii. Sunt, în filmul Permanenţe, imagini simple de o mare frumuseţe, despre existenţă, despre acea „mare unduire” barbiană din care stejarul secular pe care autorul şi I-a ales drept erou este doar o simplă verigă. Posibilităţile de generalizare ale imaginii sunt nelimitate. Pentru că ciclul vieţii cu permanenţele sale — dragostea, simbolizată aici prin cele două trunchiuri îngemănate, istoria, simbolizată de trunchiul unui stejar acoperit de zăpadă, ca o mască mortuară a unui strămoş dispărut de veacuri, copilăria — sunt sugerate doar de lumea vegetală tainică şi miraculoasă de care se apropie aparatul de filmat şi pe care o descoperă cu sensibilitate şi fără nicio urmă de agresivitate. Sugestiile sunt construite pe analogii vizuale doveditoare de spirit de observaţie şi temperament cinematografic. Din aceste analogii urmărite în succesiunea anotimpurilor care trec peste stejarul secular se naşte poezia permanenţelor. Dar metafora, acea armă cu două tăişuri, nu se întoarce aici niciodată împotriva filmului. Poezia este întotdeauna adevărată. Şi ceea ce este mai interesant este că ea depăşeşte sfera elementului figurativ. Imaginea este aici doar o componentă, o expresie a gândirii filozofice.
     Atributul fundamental al ciclurilor vieţii este temporalitatea. Acea succesiune ritmic infinită e susţinută prin contrapunctarea imaginii cu sunetele Fugii în re minor. Niciodată însă sunetul şi imaginea nu se exclud sau nu se suprapun pleonastic. Ele creează în film o structură polifonică complexă în care valorile vizuale şi cele sonore se asociază, iar îngemănarea sunet−imagine se obţine printr-o fluiditate a montajului care conferă filmului o structură arhitectonică bine determinată. Şi astfel, prin această distilare laolaltă a sunetului şi a imeginii, permanenţele capătă gravitatea poeziei filozofice.
     Şi poate tocmai de aceea cuvântul, încercarea de explicitare, de limpezire a sugestiei prin suprapunerea peste poezia proprie, originală, a acestui întreg, a unui alt ritm, a metricii verbului, încarcă inutil filmul. Pentru că despre permanenţele vieţii ne vorbesc laolaltă culoarea, imaginea şi muzica. Şi o fac atât de frumos, încât cuvântul devine de prisos.
 
(Cinema nr. 3, martie 1968)

Tags: cronica de film, dumitru busuioc, film documentar, permanente, permanente film, radu gabrea

Comments: