Marii noştri actori de teatru reuşesc foarte rar să fie şi mari actori de film. Din acest punct de vedere,
Victor Rebengiuc este unul dintre cei aleşi, unul dintre acei foarte puţini interpreţi români care se simt în largul lor atât pe scenă, cât şi în faţa camerei de filmat. Nu ştiu cum face, dar, până şi atunci când are nefericirea de a apărea într-un film submediocru (cum este recentul
După ea al Cristinei Ionescu), maestrul Rebengiuc izbuteşte invariabil să nu decepţioneze. Astfel încât n-ar trebui să ne mirăm dacă auzim verdicte precum: „Prost film, da’ Rebengiuc face toţi banii!”
Chiar dacă ar fi fost numai rolurile din
Pădurea spânzuraţilor de
Liviu Ciulei şi
Moromeţii de
Stere Gulea, acest actor ar fi rămas pe veci întipărit în memoria cinematografiei româneşti. Însă filmografia lui Victor Rebengiuc include astăzi peste 50 de titluri, iar eu unul sper ca numărul lor să crească substanţial în anii ce vin. În afară de faptul că au la bază romane de pe raftul întâi al literaturii autohtone, cele două filme menţionate mai au cel puţin un lucru în comun: protagoniştii amândurora (interpretaţi de maestrul Rebengiuc, la o distanţă mai mare de două decenii) suferă o transformare profundă. Atât Apostol Bologa, cât şi Ilie Moromete îşi dau seama, în cele din urmă, că lumea perfectă pe care o imaginaseră pentru ei şi pentru cei dragi lor se năruie iremediabil. Iar Victor Rebengiuc este atât de credibil în aceste două roluri foarte dificile, încât am ajuns la concluzia că, în cinematografia românească, el este interpretul ideal al eroilor surprinşi în plină metamorfoză.
Din această categorie face parte şi personajul care dă titlul filmului
Niki Ardelean, colonel în rezervă de
Lucian Pintilie. În cel mai bun rol de cinema de după 1989, Victor Rebengiuc este bărbatul la vârsta senectuţii care pierde, în decursul a şapte luni, nu doar trei membri ai familiei (fiul moare într-un accident stupid, fiica emigrează tocmai în America, iar soţia este complet ruptă de realitate), ci şi orice urmă de inocenţă sau de autorespect. Din nou, cumplita prefacere prin care trece protagonistul este atât de convingătoare, încât la final nu te întrebi care este explicaţia actului său violent (îndreptat împotriva persoanei care a ajuns să întruchipeze pentru el tot răul din lume), ci de ce a întârziat atât de mult acest act.
Dacă Victor Rebengiuc are vreun secret al succesului, acela este, în opinia mea, travaliul său continuu de a descifra – deseori depăşind limitele partiturii scenaristice – adevărul ultim al personajului căruia trebuie să-i dea viaţă. Faptul că actorul abordează cu aceeaşi dedicare toate rolurile este dovedit şi de cele trei filme scurte recente, în registre diferite (comic, dramatic şi tragicomic), care îl au pe afiş. În
Boborul de
Radu Vasile Igazsag (film care aduce pe ecrane schiţa caragialiană omonimă, îmbinând excelent jocul actorilor cu tehnicile de animaţie), Victor Rebengiuc este naratorul (implicat) care ne prezintă scurta viaţă a „Republicii de la Ploieşti”. În
Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea de
Cristi Puiu, el devine o victimă a tranziţiei, care descoperă că a crescut un monstru (altfel spus, un Niki pentru care Flo nu mai este cuscru, ci fiu). Iar în mediumetrajul
Tertium non datur de Lucian Pintilie, maestrul Rebengiuc este generalul care vrea cu orice preţ să salveze onoarea armatei române (precum Niki în faţa lui Flo). Trei ipostaze diverse, dar toate cuceritoare, care mă fac să aştept cu mare nerăbdare următoarea apariţie pe ecrane a marelui actor. Noul Cinema Românesc are în continuare nevoie de harul, experienţa şi profesionalismul lui Victor Rebengiuc.
