Online Magazine Edited by The national union of filmmakers

Film Critics Association 2015 Award for Best Film Journalism



În loc de cronică la „Râpa dracului”


      Nu mi se pare nimerit să încerc în cele ce urmează o cronică a noului film Râpa dracului, fie şi pentru faptul că ea va fi fost făcută de nenumărate ori în cotidiane şi săptămânale, până în clipa apariţiei revistei. Publicului cititor al revistei „Film" nu cred a-i fi necesară în acest caz partea informativă şi de analiză amănunţită de care o cronică amplă cu greu se poate dispensa. Cred mai curând că o considerare a problemelor fundamentale pe care le ridică filmul este indispensabilă pentru toţi cei cărora le este scumpă soarta cinematografiei româneşti, indiferent dacă la urmă vom conchide — potrivit unei vechi obişnuinţe — că a fost sau nu un pas înainte.
     Se impune deci să ne spunem deschis părerea de ansamblu despre acest film care a avut la bază un scenariu cu posibilităţi de ecranizare, care a concentrat forţe artistice cunoscute şi apreciate, a pus la grele încercări fizice pe interpreţi şi, în sfârşit, care a fost aşteptat cu interes de noi toţi.
     Râpa dracului ne este cunoscut ca scenariu publicat anul trecut de E.S.P.L.A. în volum. Lipsa unei discutări periodice în presă a scenariilor destinate să fie transpuse pe peliculă mai are încă destule urmări regretabile asupra filmelor artistice româneşti şi, poate datorită şi acestei cauze am ajuns ca până astăzi să numărăm pe degetele unei singure mâini filmele care într-adevăr ne fac cinste. Desigur, una este să-ţi spui părerea sub semnătură .şi alta este să intervii în procesul de filmare, sub protecţia deplină a anonimatului, asupra unui text a cărui răspundere o va purta în ultimă instanţă tot scenaristul. Din fericire, în cazul de faţă a avut loc, după cât ne amintim, o discuţie critică cu autorul sub auspiciile Uniunii Scriitorilor, discuţie care s-a bucurat de pa.rticiparea unor critici competenţi. Din nefericire însă, am putut constata în film o serie de modificari faţă de scenariul tipărit, care nu-l îmbunătăţesc. Dimpotrivă. Voi cita un singur exemplu.
     Principalul instigator al sabotajului este pontatorul Manolache. Ceea ce constitutie imboldul acţiunilor lui ne apare oarecum limpede în textul scenariului tipărit (pag. 49-56). Îl aflăm din discuţia Manolache—Săftica în care ni se dezvăluie piedicile tot mai mari care stau în calea câştigurilor ilicite ale lui Manolache, în calea tranzacţiilor pe sub mână cu acei lucrători lipsiţi de conştiinţă care laolaltă cu el fură statul pe baza unor pontări inexacte. Totodată însă, Manolache îi spune limpede lui Bălţat: „Noi ne zbatem şi lnptăm pentru interesele noastre şi tu umbli brambura ?!” Se bănuieşte aici mai mult decât un simplu furtişag: organizarea pe scară largă a delapidărilor şi sabotajului - fie economic, fie politic — în orice caz necesitând fără încetare mereu alţi aderenţi pentru menţinerea reţelei. Mai încolo se vede că sabotajul economic este combinat cu cel politic. De aceea, Manolache nu se angajează să-1 sprijine imediat pe Bălţat în rezolvarea chinuitoarei sale probleme: răpirea Anicăi şi readucerea ei în căminul conjugal. E1 îl „prelucrează" şi-l îndoctrinează pe noul venit cu planul unei lupte de perspectivă, în care nu contează atât de mult femeia. Principalul obiectiv devine sabotajul perfid din care să rezulte nimicirea comunistului Badale sau îngenunchierea lui („Pe cine-1 loveşti în dragoste — spune cu cinism Manolache — îi faci cârpă voinţa”). În final. însă se naşte întrebarea : pentru ce au ridicat Manolache şi ajutoarele lui acel sabotaj-cârtiţă prin care săpau zi de zi economia sectorului forestier. în care lucrau (cu scopul explicabil de a se îmbogăţi) la gestul de amploare al distrugerii barajului ? Ca să o despartă pe Anica de Badale prin moartea celui din urmă ? Neverosimil. Întâmplarea tragică cu moş Biga — împins în prăpastie de Bălţat — dovedeşte că în condiţiile grele ale sectorului existau mijloace mult mai eficace şi incapabile să trezească bănuieli decât acea complicată rezolvare din final. Atunci, care este motivul ? Scenariul îl arată, filmul nu.
 
SĂFTICA : Dar de capul cui ai vrea să mă leg ?
MANOLACHE : De-al cui ? De-al direcţiei şi de-al şefului de sector ! Că. lor le-a venit netam-nesam să facă baraj la „Râpa dracului" !
SAFTICA : Şi ce dacă-l fac ?
MANOLACHE : Cum ce ? Întâi că se termină cu cărăuşii. În locul lor transportul se face cu plutele. Şi plutele n-au cap şi pungă să-mi scape şi mie o para în mână. Înţelegi ? Şi-al doilea, şi cu „pontatul" stau prost ! E o singură brigadă... şi ăştia ştiu ce-i aia plată, stat de plată, normă şi aşa mai departe... De-acu' s-a isprăvit cu meseria mea de pontator ! Eh ! Cu cărăuşii: era altceva ! O sută de franci căruţaşul, o sută de franci eu... Acu'... s-a dus dracului totul !...
 
     În film însă, prima întâlnire a spectatorului cu Manolache, departe de a-l edifica asupra antecedentelor, îi închide perspectiva unor acţiuni motivate de amploare, limitând totul la rezolvarea afacerii care i se prezintă odată cu banii oferiţi de Bălţat. În orice caz suntem în drept să considerăm că răspunderea revine regizorului pentru că nu a semnalat un fapt esenţial şi anume, că dacă scenariul necesita modificări — şi cu aceasta suntem de acord — apoi acestea. Trebuiau să fie de natură a întemeia mai bine conflictul forţelor de clasă iar nu a-l slăbi. Aşa cum a rămas, subiectul şi-a pierdut veridicul. Nimeni nu mai poate vedea în acţiunile eroice ale oamenilor înaintaţi din film logica vieţii reale, posibilitatea ca ele să se petreacă astfel în realitate. Cu sau fără voia scenariului, eroii s-au transformat în scheme umblătoare, îndreptându-se – potivit unui plan dinainte stabilit - către happy-end.
     Într-o asemenea situaţie este dificil şi hazardat să dăm o apreciere pozitivă, de ansamblu,  regiei. Vom recunoaşte însă că am întrezărit în unele momente (furtuna, scena din poiană etc.) reuşite artistice ale experimentatului Jean Mihail. Dar cum se poate realiza un film artistic bun doar cu fragmente de viaţă supuse unui fir conducător neverosimil? Este cert că nici regia nu a dispus în acest film de o concepţie coerentă, orientată către un ţe1 precis. Se naşte întrebarea: cum a văzut regizorul acest scenariu? O întâmplare obişnuită sau o întâmplare extraordinară în viaţa tăietorilor de lemne din nordul împădurit al ţării? Exploatarea spectaculosului — care să poată sluji ideea unei întâmplări extraordinare — este destul de slabă. Cu excepţia furtunii amintită mai sus, acea râpă care numai la auzul numelui ei produce spaimă, n-am văzut-o, nu ne-a înfiorat, nu ne-a dat aşadar posibilitatea să apreciem măreţia încordării celor curajoşi, preţul cu care ei declară simplu şi modest că vor merge să lucreze pe marginea ei „chiar de-ar fi să se prăvale munţii peste ei”. Cât priveşte eroii care ar fi trebuilt să stea în fruntea acestei acţiuni extraodinare, ca de pildă comunistul Badale, el apare la locul pericolului nu scop stimulativ, ci numai din grija pentru Anica. (Chiar scena când Badale desface în pIină furtună închisoarea buştenilor se realizează în prezenţa Anicăi, imaginea sugerând înfruntarea celor doi rivali pentru a-i câştiga iubirea).
     Nu este obligator să presupunem că regia trebuia să aleagă această cale. Exista şi o a doua posibilitate, ţinând seama de faptul că viaţa muncitorilor forestieri este, prin ea însăşi, cel mai adesea supusă riscului„ că ea se desgăşoară la o tensiune puţin obişnuită altor profesiuni. În acest caz însă, când viaţa eroilor ar fi fost zugrăvită sub ameninţarea permanentă a calamităţilor naturale, ezitările unora şi atitudinile ostentativ-eroice în faţa sarcinii ce o aveau de îndeplinit nu-şi mai au nici o justificare. Totodată, şi cu atât mai mult, era necesară manifestarea unui spirit elementar de prevedere faţă de cadrele tinere venite pe şantier. Imaginea efortului singular al Anicăi, motoristă, ca şi cel al lui Badale, în momentul greu al dezlănţuirii puhoiului de ape (atât la rîpă cât şi la baraj) emană o apologie făţişă a „elanului pur", o negare a calificării şi experienţei care, după câte ştim, se transmite din tată în fiu pe acele meleaguri. Promovarea aşa-zis curajoasă a cadrelor necalificate şi lipsite de experienţă într-o muncă ce poate primejdui viaţa oamenilor nu poate fi în nici un caz izvorul eroismului socialist. Chiar în ipoteza unor succese izolate, o astfel de manifestare nu poate apărea ca tipică în artă, decât supusă focului necruţător al demascării inconştienţei şi lipsei de răspundere de care au dat dovadă onducătorul sectorului şi directorul centrului forestier.
     Tendinţa manifestă a regiei de a imprima un caracter singular acţiunilor pe care cei doi eroi le înfăptuiesc, a dus la lipsuri grave de logică. Cu greu îşi va putea explica spectatorul cum a ajuns pachetul de dinamită în mâna lui Badale, afară doar dacă nu admite că a stat alături de el... echipa de filmare! Dealtfel, acest moment — ca şi cel din final, când Bălţat urcă pe plută purtând gluga de ploaie (deşi toţi ceilalţi eroi sunt în cămăşi) nu-şi are justificarea decât în încercarea regiei de a suplini încordarea conflictului printr-o tensiune artificială a spectaculosului.
     Aceleiaşi concepţii eterogene despre ceea ce trebuie să fie conflictul din filmul Râpa dracului îi sunt subordonate însăşi elementele pregătitoare ale deznodământului. Racordurile din final fac cu neputinţă dezlegarea enigmei sabotaju1ui de la baraj.
     Munca regizorului cu actorii nu a aflat nici ea direcţia înlăturării celor mai acute lipsuri. Cea mai izbitoare este neconcordanţa exprimării cu gestul. Monotonia vocilor şi jocul în general slab (cu excepţia lui Ştefan Ciubotăraşu şi Titus Lapteş) se dovedesc a fi rezultatul preocupării exclusive a regizorului pentru personajul Florinte Damian ce e drept, mai bine întemeiat.
     Nu este mai puţin adevărat că întreg complexul de filmare a funcţionat defectuos, ceea ce accentuează greşelile regiei şi lipsurile scenariului. Anica (Dana Comnea), pe lângă rolul liniar şi interpretarea mizând exclusiv pe farmec feminin, este dezavantajată de lumină, îmbrăcăminte şi machiaj. Nimic mai de prost gust decât o femeie rujată în salopetă. Pe de altă parte, planul doi este într-atât de neglijat de regie, încât nici operatorul nu s-a mai străduit să prindă în .raza obiectivului amănunte semnificative. (Cea mai elocventă pildă o constituie Vlăjganul, personaj a cărui prezenţă „din umbră" în acţiune, destul de limpede în scenariu, apare bruscă şi nejustificată în câteva scene de maximă încordare în film). În sfârşit, decorul de interior suferă mai ales În cantina coloniei, apărând ostentativ sărăcăcios şi, chiar aşa fiind, lipsit de urma vreunei încercări omeneşti de a-l înfrumuseţa fie şi cu o floare.
     Este greu şi dureros să aşterni pe hârtie cuvinte de reprobare despre un film căruia toţi i-am urmărit cu dragoste şi voinţă de izbândă durerile facerii. Aceasta însă, ca şi multe alte considerente (unele ţinând de respectul ce-l nutreşte autorul articolului pentru creaţiile anterioare ale cineaştilor criticaţi), nu cred că ne pot îndemna să slăbim sau să renunţăm la lupta pentru făurirea acelui viitor al cinematografiei româneşti pe care ni-l dorim cu toţii. Cu nimic nu vom ajuta ca acest viitor să devină într-o bună zi prezent, dacă vom face risipă de frazeologie unanim acceptabilă şi vom folosi criterii de seră sub pretextul aşa-numitelor greutăţi de creştere. Dimpotrivă, credem că pilda copacilor care cresc falnici pe înălţimile Carpaţilor înfruntând cu bărbăţie, din cea mai fragedă vârstă, viscolul necruţător, trebuie să devină, astăzi mai mult decât oricând, pentru cineaştii noştri, cel mai însemnat prilej de reflecţii pe care ni-l oferă filmul Râpa dracului
 
(Film nr. 3, martie 1957 )

Tags: cronica de film, eugen atanasiu, jean mihail, rapa dracului film

Comments: