Inteligența scenariului (semnat de Octavian Sava) rezidă, cred, în faptul că preia toate datele comediei noastre muzicale (și altele, încă) la nivelul sugestiei spre a le deturna, imediat, în scopuri (auto)ironice — facându-l pe spectator complice la acceptarea unei (unor) convenții de care (prin farmec, ritm, fantezie), filmul se dezbară cu dezinvoltură... Sunt, aici, semnele unei — diverse, și bogate experiențe artistice, pe care, spre deosebire de alte încercări, scenariul de-acum reușește s-o fructifice într-o propunere perfect valabila.
Preluând-o, regizorul Gh. Vitanidis imprimă — în ciuda câtorva lungimi (inerente, aș zice, dat fiind vorba de-o comedie cinematografică românească) — un stil nervos, antrenant, a cărui deviză pare a fi „nici un moment de plictiseală”; pariu ambițios, pe care Gh.Vitanidis îl câștigă în primul rând printr-un decupaj vioi și abil, ca și prin montajul (semnat: Adina Petrescu) alert, cu câteva sugestive „elipse”.
Un alt domeniu în care Gh. Vitanidis vădește mână sigură este alegerea și dirijarea interpreților; distribuția filmului cuprinde nume familiare marelui public — de la Stela Popescu la Florin Piersic, „trecând prin” Marin Moraru și Jean Constantin, Alexandru Arșinel și David Ohanesian, Iurie Darie și Coca Andronescu dar și nume abia afirmate — cum sunt Teodora Mareș și Nicolae Caranfil — sau nume (total) necunoscute: Viorel Păunescu și Emilia Popescu.
Începând cu cei (de mult) știuți și îndrăgiți, să remarc, mai întâi, că filmul impune un cuplu insolit, și cu mari șanse de reușită în limitele genului: Marin Moraru — Jean Constantin; cele două roluri intră excelent „în rezonanță”, iar momentul de travesti realizat de cei doi (mari) interpreți poate fi reținut pentru o antologie a umorului (cinematografic) românesc. Pe linia (bine) cunoscută, cuplul Stela Popescu — Alexandru Arșinel; dar, și aici, două momente „de vârf”: dialogul cu papagalul, respectiv, „ridicarea la putere” (sau la haltere; cine a văzut filmul știe ce vreau să spun). În sfârșit, farmecul „blond” al lui Florin Piersic rimează perfect cu cel „brun”, al lui Iurie Darie, după cum David Ohanesian se dovedește „blândul Ben” al unei capricioase povești de dragoste.
Cei doi „băieți” sunt Nicolae Caranfil (acest tânăr regizor de teatru și de film arătându-se și un tot mai înzestrat interpret) și, respectiv, Viorel Păunescu (încă student dar de o mare lejeritate în fața aparatului de filmat, cu certe perspective pentru o carieră actoricească de multiple disponibilități); iar cele două „fete” se numesc Teodora Mareș frumoasă, delicată, sensibilă — poate cu un minus de aplomb, de forță dramatică, necesare personajului și respectiv, Emilia Popescu. Emilia Popescu merită un cuvânt aparte, întrucât ceea ce realizează aici depașește condiția — oricât de generoasă — a unui debut; în genere, debutul afirmă — pe când Emilia Popescu (deși debutantă: pentru marele public, nu și pentru cei ce au văzut-o în câteva excelente filme studențești) confirmă. Și s-ar putea ca, între altele, filmul lui Gh. Vitanidis să fie și „actul de naștere” al unei mari actrițe... Oricum, șlagărul filmului nu este cântecul care-i dă titlul, ci un altul: Țurai, cântat de Marina Florea, dar interpretat (în film) de Emilia Popescu, ce înseamnă acest „interpretat” vă invit să vedeți.
Muzica filmului (cu accente de certă originalitate, și cu melodii antrenante, plăcute vârstei tinere... și nu numai ei) este semnată de George Grigoriu și Ionel Tudor; cântă, cu sensibilitate și cu o bună dozare a vocii (sugerând, uneori, musical-ul), Marina Florea și Gabriel Cotabiță.
Tot „în tandem” este realizată și imaginea filmului: Nicolae Girardi, Sorin Chivulescu; remarcând funcționalitatea imaginii, perfecta ei adecvare la intențiile regizorului, să reținem și faptul că, pentru Sorin Chivulescu, a bătut ora „debutului necesar”... în nota de profesionalism a întregului film — și celelalte două elemente care asigură concepția plastică: decorurile (Bob Nicolescu, Ștefan Antonescu, Dan Manoliu) și costumele (Gabriela Nicolaescu).
În totul, un film bine realizat — și care-l readuce în atenția (și prețuirea) noastră pe regizorul Gh. Vitanidis.
