«Pe lângă certele reuşite ale cinematografiei noastre, s-au făcut şi se mai fac filme care se bazează pe consolarea căldică: «las' că sunt altele şi mai slabe»... Lângă pelicule de reală valoare se pezintă şi altele mediocre (nu tocmai puţine), care întreţin gustul unei părţi din public la acelaşi nivel: al mediocrităţii». (Ady Popa, elevă, 18 ani —Tg. Mureş)
...Dar ce înseamnă exact mediocritate în cinema? Cum o detectăm? De unde siguranţa că ceea ce vedem e mediocru şi nu o prostie curată? Diferenţa nu e de o nuanţă între mediocru şi prost, între mediocru şi bun. Sau dacă e vorba de o nuanţă, aceea e esenţială şi merită să ne batem capul cum s-o definim. Acceptând că ceea ce e bun sau prost se vede mult mai limpede decât ceea ce e mediocru, putem să concluzionăm cu grăbire că mediocritatea e ceea ce nu-i nici bun şi nici prost? Ar fi prea lesne — mediocritatea nu e în niciun caz o medie între bun şi prost. «Mai rău decât răul este mediocrul» — susţine filozoful.
Marea dificultate în a defini mediocritatea constă — după părerea mea, în aceea că în acest domeniu avem de a face cu o noţiune care se ascunde extraordinar de bine, de viclean, ba chiar de inteligent în toate şi cu ajutorul tuturor noţiunilor ajunse la un anume nivel de calificare, sau oricum mai uşor de definit. Mediocritatea e rareori simplistă, schematică, didactică —acestea-s diagnostice prea clare care-i repugnă. E o naivitate ideea corespondenţei noastre că sunt regizori care fac filme «bizuindu-se pe consolarea căldicică: «las'că sunt altele şi mai slabe»... Eu unul n-am găsit încă un asemenea specimen. Mediocritatea e vanitoasă, plină de ea şi ştie să demaşte modestia ca o prefăcătorie, cum şi e nu o dată modestia. E orgolioasă, şi dacă recurge la autoumiliri nu o face decât pentru a se impune mai trainic. Ea nu se recunoaşte niciodată însă ca atare — ca mediocritate. Ea nu e proastă, ea urăşte prostia — prostia care sare de atâtea ori în ochi, nemascată, vulnerabilă. Am văzut mediocrităţi luptând ţeapăn chiar împotriva mediocrităţii. Aici e forţa ei —în numeroasele măşti cu care acţionează, În armurile sub care se mişcă.
Şi atunci, cum o detectăm? Aş propune să pornim de la următoarea observaţie: când ne şochează mediocritatea unui film, când ni se pare ea pernicioasă? (Fiindcă, la drept vorbind, nu toate mediocrităţile sunt periculoase şi nasc repulsie, şi se va vedea imediat de ce.) Ea ne şochează atunci când apare o adâncă discrepanţă: dezacordul între scop şi mijloace, între idee şi întruchiparea ei, între mesaj — cuvânt de care unii se cam feresc tocmai din cauza mediocrităţii lor de spirit! — şi forţa lui de comunicare. Un film ni se pare mediocru atunci când atacând o problemă importantă a societăţii şi a sufletului — îi răpeşte, prin felul cum e regizat, tocmai importanţa. Mediocritatea ratează altfel decât prostia: prostia pe ce pune mâna (şi ochiul) distruge şi face praf. Mediocritatea păstrează o coerenţă, nu distruge, dar diminuează, scade, sărăceşte, mărunţeşte marile idei, marile evenimente, marile sentimente. Risc repetarea acestui adjectiv dificil pentru că propriu mediocrităţii este apariţia şi receptarea ei pe teritoriul problemelor mari şi fundamentale, definirea ei în funcţie de ele. Mediocritatea unui film care ar medita 90 de minute, cu tot seriosul, dacă degetul al treilea este mai important decât cel de-al doilea la mulsul vacilor — nu ar supăra pe nimeni. Un subiect mic, rămas pipernicit printr-o tratare mediocră nu supără, fiindcă nu se naşte nici o discrepanţă. Dar un film care ar face din moartea unui laminorist o întâmplare ca oricare alta (vezi, în replică, ce face un film bun din «moartea unui ciclist»), din naşterea unui copil un simplu freamăt în sală ca la orice anecdotă pitorească (în replică — naşterea unui copil în «Anna Karenina» ), dintr-un sărut o simplă şi cunoscută tocăială (vezi în replică o sărutare în «viziunea lui Antonioni») — un asemenea film minimalizează gravitatea vietii şi această minimalizare e un semn, distinct al mediocrităţii, al talentului ei, puţin la simţire, mic ca putere de expresie. Marele talent scoate din nimic — ca să zicem aşa — o imagine zguduitoare, fie ea tragică sau comică. O femeie muşcă dintr-un măr, un om traversează munţii — «şi mie...», prin forţa artistului care descrie asemenea banalităţi, «îmi crapă capul», cum scrie Bogza în «Ţara de piatră». Micul talent, talentul mediocru transformă tot ce-i zguduitor într-o vibraţie oarecare, de mică amplitudine, de slabă intensitate. El nu face «La Terra» să tremure, cutremurele la el sunt mici deplasări de teren, furtunile — drăguţe brize de vânt, brizele de vânt furtună în pahar cu apă, contradicţiile esenţiale devin mohorâte frămintări sufleteşti, frământările — niciodată contradicţii grave, ci doar crispări vindecabile, optimismul — optimizare tehnică, dramele — melodrame (un Visconti face din melodramă o dramă adevărată cu muzica ei), comediile — comedioare, farse, reportajele — simple rapoarte, totul se diminează sub «suflul» acestor talente mărunte, amplificându-se însă sistematic doar neputinţele. Neputinţa de a fi pe măsura ideii mari, grave, acute, fie ea tragică sau comică — repet, pentru a nu ni se replica, după expresia cunoscută, că «de ce trebuie să luăm totul în tragic la cinema?». Nu ne putem distra acolo ? Dar nimic mai trist decât distracţile atinse şi ele de mediocritate...
Vigoarea cu care documentele noastre de partid iau atitudine inflexibilă împotriva operelor mediocre — negativiste sau idilizante, faţete ale aceluiaşi spirit mediocru — vine din conştiinta pericolului de a vedea ceea ce numim temele majore ale artei noastre sărăcite prin truda mică a acestor talente mici, incapabile să «vadă mare» —cum zicea sintetic Călinescu, el neferindu-se de acest adjectiv când discuta despre revoluţie, muncă şi arta lor —dar capabile să se agaţe de « însemnătatea» acestor teme pentru a ne deturna de la neînsemnătatea produsului lor. Şantajul cu marile teme la care recurg nu puţine filme mediocre este cea mai clară confirmare a demonstraţiei că mediocritatea se defineşte în primul rând faţă de aceste teme — argument decisiv pentru a le iubi şi mai mult, şi a o detesta şi mai aprig. Fireşte, există artişti mediocri care le ignoră cu candoare. În cazul lor — mediocritatea e o infirmitate şi ne inspiră o mălăiaţă milă. Există artişti adevăraţi care au dat uneori şi opere mediocre. Autocritica lor ne doare. Dar cei mai mulţi mărturisesc o asemenea pretenţiozitate agresivă faţă de societate, faţă de beneficiar, faţă de critică, încât mă întreb dacă în cele din urmă dintr-o problemă artistică ea nu devine o stare morală care n-ar mai trebui să ne stimuleze candoarea, mila şi «înţelegerea».
