Şi Ciulei… Şi Pintilie

     «Conflict» clasic în arta filmului, azi: film cu «story»? film fără story? George Littera analizează filme tipice pentru fiecare tendinţă (Pădurea spânzuraţilor şi Duminică la ora 6) încercând să demonstreze că din punctul de vedere al artei — atunci când e slujită de două personalităţi puternice ca Ciulei şi Pintilie — nu există niciun conflict de valoare, niciun exclusivism.
     Se spune mereu că marele cusur al filmelor noastre stă în superficialitatea viziunii, în puţinătatea reflecţiei, în idilism. Nu ştiu cum se face dar uităm întotdeauna să observăm lipsa expresiei cinematografice, chiar greşelile de gramatică ale celor mai multe dintre încercări. Nu întâmplător filmele bune pe care le-am realizat au o admirabilă articulare cinematografică a discursului, ştiu în primul rând să nareze. De la Tudor şi Pădurea spânzuraţilor la Viaţa nu iartă şi Duminică la ora 6, valorile stilistice ale cinematografului nostru, atâtea câte sunt, trebuie căutate în arta povestirii. Cu o anume preferinţă pentru epica lineară, au fost încercate mai ales construcţiile ample, fresca şi cronica, filmele corale, pânze vaste pe care se proiectează destinele colectivităţii sau silueta eroului.
O mică ceartă de cuvinte
     Câteva filme, în ultimul timp, au experimentat tehnici narative mai complicate, trădând gustul polemizării cu canoanele dramaturgiei clasice, aspiraţia spre supleţe şi elasticitate. Acum, când experienţele acestea par să se constituie într-o direcţie, o mică ceartă de cuvinte e pe cale să se nască. Grăbiţi, unii au încercat să susţină o artificială, o stranie opoziţie, în sensuI viabilităţii, între structurile epice tradiţionale şi cele, să le zicem şi noi, eseistice. Unul din moduri ar fi perimat şi meşteşugăresc, celălalt, contorsionat, ar fi modern, destinat viitorului. Nimic, cred, nu e mai superfluu decât a demonstra că nu se poate face niciun fel de discriminare între formule, că cinematograful are nevoie în egală măsură de Visconti şi de Resnais O naraţiune construită tradiţional nu înseamnă neapărat primitivism şi rigiditate, răsucirea Iimbajului nu e neapărat semn de subtilitate şi rafinament. «Nu văd motivul pentru care a nu nara o poveste ar fi mai modern decât altceva» scria cu maliţie Eric Rohmer. Esenţiale rămân acordarea formulei cu exigenţele lăuntrice ale mesajului, consecvenţa, organicitatea stilistică.
     Două filme remarcabile — Pădurea spânzuraţilor şi Duminică la ora 6 — pledează cu argumente convingătoare legitimitatea ambelor moduri narative. Nu e timp pentru false dileme.
     Ciulei practică o artă febrilă şi pasionată, «in vivo» aş zice, cenzurată de luciditate. E un temperament arzător şi somptuos, care izbucneşte într-o operă vitalizată de o cultură întinsă, unind gustul pentru baroc cu aspiraţia spre stricteţea clasicistă. Filmele lui sunt organisme vii în care pulsează o observaţie ascuţită, adevărul vieţii erupe în ele ca în puţine alte pelicule ale noastre, înscris în realismul minuţios al ambianţei, în exactitatea tipologiei. Ciulei e, până acum, singurul nostru narator a cărui artă e matură, care stăpâneşte cu mână sigură materia filmului, ramificările ei, care are intuiţia ritmurilor şi a momentelor dramatice. Aptitudinile constructorului, întrezărite în Erupţia şi Valurile Dunării, se vădesc în Pădurea spânzuraţilor cu strălucire, cineastul regăsind aici vigoarea paginii lui Rebreanu şi tensiunea ei rece. Păstrând liniile de forţă ale romanului, Ciulei remodelează materia cărţii, reţine sugestii din alte proze ale scriitorului, fără prejudecata infidelităţii care timorează atâtea ecranizări, dându-ne o «lectură» proprie, nu de puţine ori revelatoare. Varga, ofiţerul orbit de datorie, în roman erou de o rectitudine tezistă, prea transparent, a devenit mai complicat psihologiceşte, cu o umanitate rnai vibrantă, mai palpitantă. Roza, personaj pe care unii l-au crezut de prisos, e o imagine amară a erosului dezastrelor un termen fără de care criza lui Bologa ar fi pierdut o motivaţie. Drama lui Apostol are amplitudine, raporturile lui cu ceilalţi eroi — semnificative, înalt simbolizatoare — sunt ordonate într-o anume geometrie. Experienţele sentimentale ale personajului sunt fixate cu precizie, din suprapunerea lor născându-se dramatismul unora din aventurile lui interioare. Roza, asprită, desperată, călcând noroiul cu paşi beţi, aduce imaginea degradării sordide; Marta, superficială, alintându-se cu o trivialitate dulceagă în faţa bărbatului întors de pe front, semnifică încă o deziluzie, pierderea unui refugiu care se dovedeşte iluzoriu. llona e o imagine dureroasă şi evanescentă a fericirii, înseamnă pentru Bologa o clipă de dragoste adevărată, de puritate, de frumuseţe nefirească în acest univers terifiant. Demersurile spirituale, criza morală a lui Apostol se definesc, cu o multitudine de nuanţe, din jocul relaţiilor cu Klapka şi Varga, cu Petre şi Müller, văzuţi ca reacţii etice şi sociale la realitatea, aceeaşi, a războiului habsburgic, din confruntarea crudă cu violenţa, cu laşitatea şi automatismul, cu omenia şi umanitarismul abstract. Ciulei a găsit câteva memorabile stenograme plastice ale atmosferei (pădurea geologică, uliţa în care sunt înjunghiate animalele, stivele de coşciuge ivindu-se albe în noapte, infirmeria cu răniţi, magazia cu bocancii morţilor), ambianţele dau sugestii asupra personajului, au o veracitate de documentar. Dimensiunea de cronică nu lipseşte nici ea Pădurii spânzuraţilor.
Neprevăzutul joc
     Filmul lui Ciulei are, lucru care lipseşte aproape tuturor filmelor noastre, o remarcabilă poliritmie, un joc savant şi neprevăzut al cadenţelor. Amestecă introspecţia cu epica nervoasă, de aventuri chiar, spulberă contracţia cu un detaliu comic, orchestrează ritmurile lente şi cele vertiginoase, încetineala traveling-urilor şi răsucirile raff-urilor.
     Organizarea ritmică a întregii opere e dominată de o anumită lentoare (care a displăcut unora) dar rarefierea aceasta a ritmului vine din nevoia de a cristaliza expresiv, de a «solidifica» o stare lăuntrică sau de a accede la simbol. Imaginea mamei se imobilizează brusc, însoţită de ţipătul omenesc al trenului şi stop-cadrul capătă nu ştiu ce putere obsesională. Momentul în care Bologa mărturiseşte hotărârea de a trece frontul e construit prin sincopări, are o curgere leneşă, segmentată de tăceri. Ceremonial tragic, finalul proiectează trăirile lui Apostol în preajma morţii — fata pune de mâncare cu gesturi liniştite, învăţate parcă de milenii, apoi chipul i se transfigurează straniu. Aici, în aceste pasaje, autorul are intuiţia elipsei, aici scrie lapidar, cu o forţă neaşteptată şi tot aici face dovada unui simţ esenţial pentru un narator, cel al suspense-ului.
Nu frumuseţe, ci sugestie
     Dacă Pădurea spânzuraţilor are impetuozitate şi amploare simfonică, Duminică la ora 6 face să se audă, învăluitoare, sonurile muzicii de cameră.
     Marea calitate a lui Pintilie mi se pare capacitatea de a releva latenţele, arta subtextului, a sugestiei. Dragostea eroilor, încă nedesluşită bine, necomunicată încă celuilalt, se presimte în melopeea cuvintelor pe care fata le îngână cu ochii întredeschişi, pe care băiatul le repetă, în gestul cu care Anca mângâie grilajul terenului; o glumă (aceşti eroi care îndeplinesc misiuni de răspundere în lupta ilegală îşi păstrează nealterate candorile vârstei şi suavitatea jocurilor copilăreşti), o glumă cum e cea de la magazinul cu articole de nuntă trece pe nesimţite într-un alt registru, al gravităţii. Realizatorul nu ţine să explice nimic, suntem lăsaţi să descifrăm singuri secretul unei vorbe sau al unei reacţii. (E stima cineastului pentru spectator).
     Formula epică pe care o practică filmul a părut unora ceţoasă, obscură. Această construcţie atomizată şi fluidă, suplă, aparent lipsită de coerenţă, prin care Pintilie a încercat o eliberare de tirania unor tipare epice sclerozate, trebuie judecată după canoanele tradiţionale. Desigur, nu există aici o dezvoltare dramaturgică înţeleasă aşa cum ne-am obişnuit, ci o organizare liberă a imaginilor, lirică. Discursul filmic se naşte sub ochii noştri, iată imagini culese într-o gară — chipurile unor tineri exuberanţi, o bătrână, un soldat — şi fulguraţia, explozia unei alte realităţi cea lăuntrică, iată jocul planurilor temporale, iată amintirile izvorând brusc amintirile care înjunghie toate momentele de dragoste ale eroilor, sărutul, o întâlnire, cuvintele tandre. Refuzând flash-back-urile convenţionale, părăsind schemele narative elementare, autorul a încercat să transcrie dezordinea memoriei, senzaţiile eroilor, stările, mişcările sufleteşti. A reuşit de cele mai multe ori, chiar dacă pe alocuri există curate artificii dramaturgice.
     Filmul are o exemplară autenticitate a ambianţei şi fineţe a observaţiei psihologice. Înainte de orice, există în el vraja spontaneităţii, a firescului; nu lasă senzaţia imprevizibilităţii, La bal, un muzicant ciuguleşte mâncarea dintr-o hârtie, oamenii se reped la bufetul cu mâncăruri vechi şi ieftine, se şterg de sudoare, se piaptănă, îşi freacă nasul, fetele dansează între ele. Anca şi Radu rătăcesc pe un maidan şi întreaga secvenţă se ţese spontan din gesturi şi atitudini surprinse pe viu — eroii găsesc cutia unei măşti de gaze, privesc ţiganii care scormonesc gunoaiele, fata îşi potriveşte ciorapul. Sunt detalii de „viaţă” viguroase, lipsite de spectaculos, care conferă pasajului sunetul lui inimitabil. Pintilie refuză calofilia. Personajele lui nu se tem să repete cuvintele, o dată, de două ori, să vorbească neliterar, cu cacofonii, să se împiedice de vorbe. Imaginea are o anume neglijenţă (demnă de un Decae) fără efecte savante de încadratură şi ecleraj. Frumuseţea filmului stă în sila lui pentru estetică. Folosind distincţia lui Bazin, am spune că Pintitie e un regizor „care crede în realitate” în timp ce Ciulei „crede în imagine”.
     „Universitarii ar vrea să facă din cinematograf o aplicaţie a sistemului Balzac brevetat cu garanţia proastei calităţi generale. Ei bine, nu! Noi aşteptăm de la ecran mai mult!” Desnos dădea glas astfel, în chip plastic, cu o violenţă nestăpânită, acelui dispreţ pentru story, pe care-I vom întâlni de atâtea ori în întreaga istorie a filmului. Dar poetul iubise ca puţini alţii romanele cinematografice ale lui Stroheim...