Pentru oameni ca Sergiu Huzum ne-ar trebui staţii-pilot de cercetare, de învingere a inerţiei gândirii în imagini. Studiouri experimentale unde să se realizeze acea stare de imponderabilitate visată de artistul model care — eliberat de servituţile tehnice cât şi de servituţile altor arte — să se poată lansa în exploatarea microcosmosului omenesc.
— Ambiţia mea? Să nu exist în film, declara (poate derutant pentru unii) autorul pregnantei imagini a
Duminicii la ora 6. Modestul ambiţios atinsese dintr-o singură «lansare» suprema performanţă artistică: să devină una cu stilul operei. Să nu i se ghicească efortul tehnic. Era atât de proaspăt, de prezent şi totuşi de neostentativ tânărul operator venit din reportaj şi documentar, când concepea prima lui imagine de film artistic într-o manieră atât de personală: alternând ciné-vérité-ul cu mişcări suple de aparat, colate pe actori, dar obţinute nu atât din deplasările obişnuite de aparat cât din obiectivele cu distanţe variabile.
Strălucitoarele prim-planuri ale
Irinei Petrescu, ale lui
Dan Nuţu, n-aveau nimic din convenţionalitatea fotografiei frumos compuse, ci erau portrete dinamice, fluide, fireşti, Sergiu Huzum descoperise nişte lămpi incandescente cu mercur, prin care asigura portreteIor o lumină fixă, unitară, de plafon, descătuşând actorul de tirania reflectoarelor, Iăsându-i libera circulaţie în cadru, eleganţa traversării ambianţelor.
Tot pe atunci s-a născut şi ideea — ulterior brevetată şi distinsă cu medalii internaţionale — a combinării travellingului cu translocatorul: transtravul, capabil să exprime stări de o mare profunzime psihologică. Ceea ce Resnais, Antonioni, Robbe-Grillet recreează prin intermediul unei fabulaţii — e drept redusă la minimum dar tot fabulaţie, deci literatură — cu ajutorul montajului, deci a succesiunii: universuri umane, incomunicabile, Huzum exprimă printr-o singură mişcare de apropiere-distanţare, realizând într-un singur cadru timpii morţi ai spaţiului, sugerând înstrăinarea de oameni, de obiecte ca în
Biografie, ca în
Adam şi Eva, ca în
Metropoem.
— Obţii astfel o modificare bruscă a perspectivei interioare, nu numai a celei exterioare ca până acum. Dar sugestiile de la care pleci rămân tot literare (ideea lui Saint Exupéry, de pildă, din proiectul pentru
Metropoem: «nu eşti mulţumit niciodată acolo unde eşti» sau al lui Robbe-Grillet: «obiectele ne sfâşie privirea»).
— Aici e punctul nevralgic. Caut încă acea idee intraductibilă în cuvinte, proprie numai artei imaginii, raportului dintre imagini. Din păcate n-am posibilitatea să experimentez mai des, trec câte doi-trei ani între filmele de acest gen, timp în care cinematograful înaintează.
— Nu însă (cred eu) făcând abstracţie de aici încolo de piatra filozofală pe care i-ai oferit-o cu transtravul...
— Asta mă tem. Că nu voi fi în stare să găsesc aplicarea cea mai creatoare a propriei mele metode. M-ar întrista să văd că alţii o fructifică mai mult decât noi.
