Hazul şi necazul păpuşilor

     Cu toate că o mentalitate nedreaptă îl consideră un gen desuet, filmul de păpuşi îşi continuă existenţa sub zodia dorinţei de înnoire. Deşi ne mai încearcă încă nostalgia pentru armioasele personaje imaginate de Jiri Trnka, gustul nostru marcat de show-urile dezlănţuite ale ciocănitoarei Woody aşteaptă, şi în acest domeniu al feeriei, hazul nebunesc. Animaţia noastră şi-a păstrat încrederea în expresivitate comică a acestei tehnici, încercând să inoveze atât în privinţa înfăţisării, cât şi a mişcărilor eroilor. Cele mai izbutite experienţe aparţin Isabelei Petraşin­cu, care a valorificat un nou material, con­fecţionând păpuşi din lână. Filmele ei ima­ginau la început delicate poveşti pentru copii, întâmplări pe înţelesul celor mai mici spectatori, în care acţiunea simplă angrena personaje atrăgătoare, cu o irezistibilă tan­dreţe a fizionomiilor. Lina, Lupul sau Să­niuţa năzdrăvană îşi plasau acţiunea în­tr-un cadru feeric de iarnă, conceput în culori rafinate. Recuzita elaborată minuţios şi compoziţiile de lăudabil bun gust erau uşor dezavantajate de ritmul prea lent al acţiunii, de un lirism prea insistent. Con­ştientă de aceste mici scăderi, autoarea şi-a propus să valorifice ingeniozitatea păpuşilor sale în filme mai dramatice, care mizează mai curajos pe resursele umo­ristice.
     Primul pas pe acest nou drum se numeşte Ce mai faci, vecine?, povestea unui lup rău păcălit nu de o vulpe, ci de o veveriţă. Personajele nu se comportă ca într-o fa­bulă, ci sunt caracterele unei comedii cu farse şi urmăriri. Hazul nu derivă numai din înfruntările dintre negativi şi pozi­tivi, ci şi din relaţia acestora cu ambianţa în care sunt plasaţi. Eroii din pădure bene­ficiază de înzestrarea cu o ingenioasă recuzită tehnologică. Lupul cel lacom îşi urmăreşte posibilele victime cu un radar, veveriţa cea isteaţă îl pândeşte cu un binoclu sau îl pune să asculte, pentru derută, o tânguitoare romanţă la patefon. Deşi us­tensilele protagoniştilor sunt noi, acţiunile Ior dovedesc permanenţa trasăturilor care îi caracterizează de când lumea. Tehnica nu face decât să le accentueze. lată, deci, că lupul înfometat porneşte, după examinarea terenului, într-o expediţie pentru capturarea unui miel, dar ochiul dotat cu lunetă al veveriţei îi observă manevra. Alarma este dată în pădure şi, cu ajutorul ursuleţi­lor, planurile îi sunt dejucate. Solidaritatea reuşeşte şi de data aceasta să învingă şire­tenia. Mica poveste nu spune această con­cluzie cu sfătoşenia unei poveţe. Morala este ilustrată atrăgător printr-o acţiune di­namica şi plină de vervă, sugestiile paro­dice nu diminuează valenţele educative. Reuşind o mai bună concepţie dramaturgică, Isabela Petraşincu înregistrează cu acest fiIm şi progrese în ale gagului. Hazul nu mai decurge numai din şicanele fizice pe care şi le fac protagoniştii, împiedicari, alunecări sau lovituri în moalele capului. Relaţia cu obiectele este aici principala sursă umoristică, generând încurcaturi în bună tradiţie burlescă.
     Aminteam la început despre preocupările autoarei de a modifica aspectul per­sonajelor sale. Deşi păstrează tuşa efec­tuoasă a primelor încercări, ele sunt con­cepute aici cu o anumită distorsiune caricaturală a trăsăturilor. Gama cromatică şi alura decorurilor dovedesc bunul gust cu care autoarea ne-a obişnuit şi compun ca­drul unei feerii moderne. Noua poveste a Isabelei Petraşincu reabilitează filmul de păpuşi, gen cu priză la publicul cel mai tânăr şi, de ce nu, şi la cel matur.