CeIe mai recente premiere româneşti —
Flăcăul cu o singură bretea, regia:
lulian Mihu şi
Harababura, regia:
Geo Saizescu — demonstrează o alarmantă scădere de ţinută artistică, reflex probabil al întregii situaţii pe care o străbate cinematografia noastră. Primul film îşi revendică geneza din prozele lui lon Luca Caragiale (Cănuţă, om sucit) şi Al. Brătescu-Voineşti (Niculăiţă Minciună), iar rezultatul, este un hibrid utopic-obsesional în care sunt amestecate cu o fervoare demnă de cauze mai bune genuri, stiluri, gaguri, situaţii, nivele temporale, documentar şi ficţiune într-o succesiune de numere revuistice, cu finalităţi confuze, ambiguităţi şi aluzii ce frizează vulgaritatea şi absurduI.
Lipsa de motivaţie artistică a convenţei, sărăcia de idei, inabil mascată de găselniţe artificiale şi artificioase, ambiţia atotdemolatoare ce atinge nu doar în puţine momente un ton de blasfemie, neinspirata parodie, ce atinge doar patologicul, transpar dintr-o „operă” ce s-a dorit probabil „inedită” şi care nu rămâne decât penibilă. Posibilele concluzii ale unei parabole de estradă rămân suspendate într-un vid de substanţă generat de un discurs haotic al cărui principal atribut rămâne dorinţa de epatare cu orice preţ a spectatorului. Filmul lui I. Mihu acumulează acţiuni şi personaje groteşti, replici şi reacţii absurde, formule excentrice şi rezolvări cel puţin ciudate pentru a da contur unei absconse judecăţi asupra contemporaneităţii. Eliberat de orice rigoare estetică, plasat sub zodia paradoxului, dar polarizând cu încăpăţânat elan „novator” doar antologice elemente de kitsch, filmul lui Mihu demonstrează un evazionism inutil, neatins, nici măcar din greşeală, de fiorul originalităţii autentice.
Mai coerent în expresie, Geo Saizescu nu scapă nici el de tentaţia umorului gratuit în
Harababura, pretinsă comedie dedicată turistului aflat în week-end la munte.
Personajele filmului sunt introduse într-o antologie revuistică în care libertatea de creaţie se traduce în secvenţele dedicate eroinelor care se mai dezbracă sau se lasă dezbrăcate de solicitările unui scenariu impresionant doar prin banalitatea lui (autori:
lon Băieşu şi Geo Saizescu). Existenţa colectivă a clienţilor unui hotel este surprinsă în şabloane teatrale, umorul se sprijină pe cârjele unor poante ieftine, ce ar putea concura doar cu o neinspirată emisiune televizată de varietăţi, soluţiile de minimă rezistenţă abundă, făcând remarcabile doar eforturile echipei de actori de a însufleţi, cât de cât, nişte personaje care se vor purtătoare de umor amar sau de hazlie interpretare a realităţii lor contemporane.
Amuzant pe minime porţiuni, filmul lui Geo Saizescu n-are nici măcar pretenţia asumării unor concluzii moralizatoare. Insuficient hrănită de un scenariu superficial, o adevărată însăilare de numere de divertisment estival,
Harababura rămâne un eşec artistic evident, care poate da de gândit nu numai creatorilor săi, dar şi producătorilor, prea lesne tentaţi, probabil, de meritele trecute ale unor nume aflate pe generic, sau viitorilor achizitori care vor trebui să-şi scoată banii din programarea unor astfel de „opere”. În prezent, dacă devizele unui film au crescut la niveluri ameţitoare, vor mai putea oare studiourile de creaţie să-şi permită a propune difuzării asemenea kitschuri? Şi dacă da, cine plăteşte diferenţa? Şi totuşi recomand cu căIdură vizionarea filmului
Harababura. De ce? Completarea acestui film se numeşte
Să facem totul (regia Ştefan Gladin). Este un film documentar, un autentic pamflet politic care utilizând imagini de arhivă, imagini inedite, expune în paralel realităţile şi realizările cutremurătoara ale „epocii de aur” şi bunăvoinţa, respectul, onoarea şi complicitatea de care s-a bucurat perechea prezidenţială în afara hotarelor Acest film documentar mai are ceva ce n-au filmele amintite în rândurile precedente, şi anume umor, lucru rar la pelicule de asemenea factură. O concluzie deloc nesemnificativă atrage atenţia a patru personaje aflate în suitele prezidenţiale sau în armata de aplaudatori de profesie (preşedintele ales în Duminica Orbului, foştii miniştri ai armatei şi ai afacerilor externe şi purtătorul de cuvânt guvernamental).
Să facem totul este un film care dă de gândit spectatorului român şi nu numai lui (deoarece se pare că şeful Departamentului Informaţii l-a arătat şi Consiliului Europei, pentru a demonstra atât vina occidentului faţă de România, cât şi libertatea de expresie existentă în democraţia de tranziţie). Acest film n-a fost proiectat, cum ar fi fost normal, la premiera de gală a filmului artistic de la Scala (dacă ar fi fost cumva ceva reprezentanţi ai corpului diplomatic, iar stricam imaginea României în lume!). Tot aşa ni s-a semnalat faptul că nu la toate spectacolele acest film este proiectat. Să fie o formă mascată de cenzură, o comoditate a proiecţioniştilor sau un simplu gest diplomatic făcut pentru liniştea spectatorilor? Documentarul lui Ştefan Gladin întâmpinat, nu o dată, cu aplauze, este un exemplu de film care deranjează. Pe cine? O spune cu claritate finalul său.
