Interpreţi şi roluri
Se vorbeşte despre teamă în filmul lui
Sergiu Nicolaescu şi Bujor Nedelcovici,
Întâlnirea. loana, personajul cel mai dubios, îşi declară de câteva ori frica stârnită de colonelul de jandarmi Filip (Sergiu Nicolaescu). Dar spaima cea mare, autentica, aceea care nu mai are nevoie de nici un suport inventat, eroina o trăieşte nu în faţa unuia sau altuia dintre cei doi bărbaţi cu care împarte neliniştea, ci în faţa unui copil, a fetiţei grăbite care vine, în ajunul Anului Nou, să o sorcovească. Aceea mi se pare mie a fi „marea scenă” a
Ioanei Pavelescu: singura, ochi în ochi cu inocenţa, cu candoarea, i se pare a descoperi
în privirea copilului, cu un ceas mai devreme, propria sa condamnare.
Intuiţie de actriţă inteligentă, dar şi sentiment al răspunderii faţă de rol, de supravegherea destinului acestuia, de împăcare a tuturor amănuntelor disparate din care este construit un personaj (să nu uităm că, în filmul despre care vorbim, în scena petrecerii de la cârciuma, când eroina câştigă toate cărţile, aceeaşi fetiţă stinge, premonitoriu, o lumânare.) De altfel, aşa am şi cunoscut-o pe loana Pavelescu, încă de la debutul său în
Pantoful cenuşăresei: o anumită gravitate nu numai a tipului său de frumeseţe, ci şi a modului de a-şi stabili relaţiile cu personajele i-au interzis, deşi foarte tânără fiind, accesul la rolurile de fetişcană.
Când o distribuia în
Osânda, autorul
Întâlnirii de astăzi, ştia exact că pe umerii acestei fete fragile pot fi lăsate poveri tragice. Că i se poate încredinţa jocul umbrelor şi al luminilor, al temerilor şi al curajului, al vorbelor scormonitoare sau chiar insinuante, momeală şi capcană, al urii care nu trebuie să posomorească un obraz de femeie şi al graţiei care însă — atenţie! — nici ea nu trebuie să-l transfigureze până la a-I face suspect. Este exact existenţa pe muchie de cuţit ori, dacă vreti, pe margine de prăpastie, a loanei Dumbravă din
Întâlnirea. Care va fi fiind privirea „cea de toate zilele” a eroinei, înainte de a poposi pe plaja îngheţată de la Sfântu Gheorghe, este greu de spus, căci aici, în faţa a doi necunoscuţi, „armele” oscileaza între feminitatea discretă al camaraderia măsurată. Pentru cine are însă, la rândul lui, „ochi să vadă”, de-a lungul vânătorii pe parcursul căreia loana şi Filip sunt, rând pe rând, urmărit şi urmăritor, fiinţa actriţei capată, uneori, fraglitatea animalului hăituit. În puţinele momente în care partenerii nu o privesc, în puţinele momente de „libertate”, scăpată peste câteva clipe din cursă, eroina îşi acordă această paradoxală odihnă.
Complicată dialectică actoricească pe care actriţa o stăpâneşte de la prima până la ultima apariţie a personajului său.
