― Sunteți, stimate George Constantin, unul dintre puținii actori pentru care „specificul” — cinematografic sau teatral — pare să nu fi fost inventat. Pe scenă sau în film sunteți întotdeauna același George Constantin. Lumea spune că asta s-ar datora unei formidabile spontaneități. Așa e?
— Nu știu... Eu am foarte puțină experiență în cinematografie. Dar asemenea actori, egal înzestrați pentru teatru și film, există. Înzestrare care se îmbogățește, firește, cu experiența. Am filmat, de exemplu, cu
Mircea Albulescu. El are, fără doar și poate, o experiență vastă în materie de film. Mă uitam la el cât de multe știe din ceea ce se numește tehnică de filmare, cum știe să se pună în valoare, cum își cunoaște unghiurile și raportul dintre ele și aparatul de filmat. O adevărată știință. Eu unul nu am această știință și n-o am, poate, pentru că n-am făcut atâtea filme... În ceea ce privește spontaneitatea cred că lucrurile stau „nițel” mai altfel de cum încearcă unii „creatori” din cinematografie să le prezinte. Nu cred în spontaneitate ca sistem de lucru niciunde — dărămite în artă. Acei ce susțin că lucrând la un film trebuie să lași totul în seama ineditului, a surprizei, a inspirației de moment, se păcălesc pe ei înșiși. Nu cred că trebuie să începi o filmare fără să știi nimic despre scenariu, despre personaj, despre costum, despre regizor (și invers) despre actor. Într-un cuvânt să fii cât mai „trandafir” pentru că așa, vezi domnule, ești mai proaspăt, mai spontan... Cum nu cred că e bun sistemul unor regizori și operatori, de a nu arăta materialul filmat celor mai apropiați colaboratori: actorii. Se motivează neputința acestora din urmă de a fi obiectivi. Dacă într-adevăr așa s-ar întâmpla lucrurile, proasta obiectivitate, am impresia, ar fi și de partea cealaltă. Și dacă stau să mă gândesc bine nu e numai impresie.
— Sunteți dintre actorii care „aduc” personajul la ei. Sunteți întotdeauna George Constantin. Asta ar trebui să ducă la monotonie, numai că, după părerea mea, monotonia dumneavoastră este foarte diversă...Cum reușiți?
— Fără falsă modeste, nu cred că sunt un actor divers. Mă străduiesc, de fiecare dată, ca personajul pe care-l întruchipez să fie foarte sincer. Mi se pare că un personaj, la teatru sau la film, poate chiar mai mult la film, trebuie să fie cât mai aproape de existența noastră obișnuită... Monotonă, banală dar, vai doamne, atât de diversă!
— Sunteți un actor foarte iubit și foarte respectat de public. Deci asta ar fi relația public – George Constantin. Care-i relația George Constantin – public?
— Eu nu am niciun fel de relație cu publicul. N-aș vrea să jignesc pe nimeni, dar publicul e ceva foarte ciudat și neuniform. În fond, cred că nici nu trebuie să fie o fiară blândă și drăguță, dar e atât de ciudat că uneori te pune gânduri.... Am o amintire foarte frumoasă despre publicul de teatru. Era, pe vremea inundațiilor. Turneu prin Ardeal cu „Crimă și pedeapsă”, trebuia să ajungem la Cluj. În mod normal, trupa ar fi trebuit să fie la teatru pe la șase, pentru că la șapte jumătate începea spectacolul. Au sosit pe la zece. La zece fără un sfert am ieșit la rampă să cer scuze pentru întârziere. Sala era liniștită. Nimeni nu se mișcase din scaun până la ora aceea. Un respect imens pentru ei, pentru noi, pentru lăcașul acela, pentru actul de cultură. Un public deosebit… Am jucat „Lear” la Florența, de exemplu. Am început spectacolul cu un public foarte recalcitrant, neatent, deloc comod, și am terminat în urale. Nu mi-a fost dat să văd un succes mai mare. Și era un succes cucerit clipă cu clipă. Dar am și amintiri neplăcute. Un public care nu te lasă să joci, care nu vrea să asculte, nu-l interesează, te și miri de ce-și pierde serile la teatru. În ce privește publicul de film, nu pot să spun nimic, îl cunosc mai puțin. Dar cred că filmul are un altfel de public. Mai puțin preocupat de rol. Mai legat de ceea ce se întâmplă acolo pe pânză. Nu neapărat și de cum se întâmplă. Da, el remarcă jocul unui actor, îi place, are preferințe, dar punctul de interes rămâne, cred eu, acțiunea.
— Știți că multă lume vă aseamănă cu Orson Welles?
— Știu, dar cred că e o mare prostie. Mi-e și jenă să vorbesc despre asta. Orson Welles este un titan. În artă, în știință, în viață. Nevoia asta de a găsi asemănări este, cred la noi mai degrabă o nevoie de a avea și noi „faliții noștri”. Știți, noi ar trebui, de fapt, să avem miturile noestre și, pentru că nu vrem să le avem, împrumutăm de la alții. Numai că un om nu poate semăna decât cu el însuși, cu generația lui, cu evenimentele care se petrec la o anumită etapă... Vedeți, noi, generația ’50, —
Silvia Popovici,
Sanda Toma, Mircea Albulescu,
Victor Rebengiuc,
Draga Oteanu,
Cozorici,
Stănculescu, nu semănăm deloc cu cei care au venit după noi. Nu semănăm cu generația
Motoi, de exemplu, și cu atât mai puțin cu cea foarte tânară. Am impresia că suntem, cât de cât, o generație mai matură, nu numai sub aspectul vârstei. Privim lucrurile mai în profunzime. Poate de asta am reușit să lăsăm câte ceva de al nostru, ceva ce ne seamănă.
— Ce credeți că determină deosebirea asta dintre generațiile actoricești?
— Nu știu să vă spun foarte exact. În fond, cei care vin acum după noi sunt născuți, crescuți și formați sub aceeași flamură. Poate greutățile au fost de altă natură. Știu eu? Poate vor mai puțin. Poate nivelul pretențiilor a scăzut... De ce oare n-a mai apărut un Penciulescu, Giurchescu, Esrig,
Pintilie. De ce, dacă tot am ajuns la regizori, teatrul românesc nu poate număra mai departe de cinci regizori foarte buni? E o întrebare pe care (dacă vrea) poate să și-o pună oricine.
— Care este întrebarea pe care v-ați pus-o cel mai des în ultima vreme?
— M-am întrebat serios dacă mai pot sau nu să fac profesia asta. Mi se pare că teatrul e din ce în ce mai greu de făcut. Devine un fel de lux de care oamenii nu mai au timp.
— Dacă v-ați schimba într-adevăr profesia, ce-ați face?
— Cred că aș face case. Un fel de zidărie. Ar fi un lucru pe care I-aș face cu plăcere. Să pui o temelie, să ridici un zid care rămâne acolo, mi se pare un lucru interesant, bun și util.
— Și de pe urma profesiei dumneavoastră rămâne ceva...
— Credeți? Nu știu, zău... Aura Buzescu trăiește încă și să zicem că 50% dintre spectatori își mai amintesc de ea. Sonia Cluceru, Timică, Bălțățeanu, Mihai Popescu... Puțini, chiar din breasla noastră, își mai amintesc de ei. Spectatorii? nu mai vorbesc. În meseria noastră oamenii sunt uitați repede. De aici poate și dorința de „a te vedea”, de a sări în ochii oamenilor. De aici și gafa pe care o facem mulți dintre noi atunci când ne grăbim să lucăm și ce trebuie și ce nu trebuie.
— Filmul însă rămâne și poate fi revăzut oricând…
— N-am văzut un film românesc scos pe piață peste zece ani, pentru că a fost foarte bun și se cere revăzut. N-am auzit de fenomenul ăsta. Dacă cumva auziți să-mi spuneți și mie...
— Aveți întotdeauna cronici foarte bune. Sunteți cotat drept un „mare actor”. Asta nu vă mulțumește? Nu vă face plăcere?
— Sigur că-mi face plăcere. Aș fi ipocrit dacă aș spune „nu”. În profesia asta a noastră, foarte mulți avem impresia că suntem „mari”. Nenorocirea e că nu toți avem dreptate. Mie mi se pare că înainte de a spune „mare actor” ar trebui spus: „om care știe ce e măsura” pentru că în teatru, ca și în viață, măsura are o importanță vitală. Doar toți suntem actori. Unii au șansa să și joace pe scenă, și dacă măsura este esențială pentru toată lumea, pentru un actor, ea e vitală; dacă nu o are nu numai că nu poate deveni în vecii vecilor un bun actor, dar e și pornit pe stângul în ceea ce privește viața lui. Pentru că nici în viață un om care nu-și simte Iungul nasului nu poate fi om întreg. Prin măsură, înțeleg firește, în primul rând puterea de a te aprecia la adevărata valoare. Dar asta e din nou un lucru foarte greu de dibuit și mai ales de păstrat.
— Spuneați, mai înainte, că nimeni nu poate semăna decât cu el însuși. Dumneavoastră cum sunteți.
— Ca om?
— Ca om, ca actor, ca amândouă...
— Nu sunt deloc un individ comod. Sunt plin de complexe și, uneori, aș zice, chiar speriat. Sunt un timid prin excelență. Până la spaimă. Ar putea să pară o mare farsă ce spun eu aici pentru cei care mă știu de pe scenă, dar ăsta e adevărul... Fricile mele sunt foarte mari și multiple. Începând cu mine, ca existență, și sfârșind cu profesia mea. Dar mă mângâi cu gândul că nu numai eu sunt așa. Mai toți suntem o mare de complexe. În genere, oamenii parează și pozează. Își acoperă complexele. Se apără. Și eu am învățat să mă apăr.
— Aveți dreptate. Ceea ce ați spus poate părea o farsă. Vreți să încheiem interviul așa?
— Ar fi bine să nu-l încheiați deloc. Să-l lăsați așa, ca și cum n-ar fi fost...