Dintr-o fabuloasă călătorie cu un echipaj român spre Singapore, câtă „materie primă” (fluidă, mai ales, doar suntem în plin ocean), și pentru echipajul cinematografic „remorcat” de cel naval! Din primul voiaj mixt a ieșit o bună și tensionată „marină”. Nu doar în sens peisagistic, ci și dramaturgic. Dintr-o a doua expediție pe un cargou comercial a apărut aceasta
Furtuna în Pacific ce acumulează la bord, nu numai lupta disperată a echipajului cu stihia dezlănțuită în mijlocul oceanului dar și câteva momente — la fel de spectaculoase atunci când sunt surprinse în adâncime — de luptă a omului cu propria-i disperare sau teamă (firească), cu tendința de capitulare în fața destinului ori, dimpotrivă, de rezistență până la capăt (dar cine mai știe unde e acest capăt al Bunei Speranțe, ori al viclenei speranței!...) ce te îndeamnă să nu abandonezi nava chiar când toate eforturile apar zadarnice și însăși cablograma îți ordonă să salvezi echipajul cu orice preț. Numai căpitan să nu fii în atare condiții, și încă unul atât de frământat, de inimos, de înverșunat ca personajul încredințat lui Dan Condurache de regizorul la fel de frământat, de inimos, de înverșunat în ale suspansului cinematografic (pe mare ca și pe uscat) cum e
Nicu Stan. Am numit doar doi „căpitani” de cursă lungă dintr-un întreg echipaj pornit la drum cu acea pasiune, exaltare, încăpățânare fără de care poți face orice numai cinema de emoție, nu. Și
Furtuna aceasta este în primul rând, în al doilea rând, în al treilea rând: un cinema de emoție. De emoții tari pe marea agitată, emoții când se anunță că „frumoasa Vichi” le dă târcoale, că ciclonul nu poate fi ocolit, că tocmai acum s-a defectat ceva la motor, ce facem? cârpim motorul? încercăm, dar în aceste condiții speciale nu putem nimic, decât să plutim cu vele, ca în timpul Invincibilei Armada și nava e acum o coajă de nuca în mijlocul furtunii. Ce facem, că ne apropiem de stânci și cargoul „Oltul” care ar putea veni să ne ajute e la zece zile depărtare; nu-i de tratat nici măcar cu „Salvatorul” străin, jecmănitor, care ne cere în schimbul salvării echipajului toată încărcătura navei, duca-se la dracu’. Răspunsul? Noroc că între timp s-a defectat și legătura radio, altfel le-ar fi auzit urechile una zdravănă, marinărească...
Alături de tânărul lup de mare - (
Condurache) un secund cu o clipă de șovăială față de hotărârea căpitanului, pentru ca apoi să-i dea mâna bărbătește, izbucnind într-un râs sarcastic, când descoperă, amândoi, ultimul renghi jucat de soartă: emițătorul a fost trăsnit. „Ca-n filme” izbucnesc amândoi marinarii într-un hohot scurt, în fața absurdului. Moment fulger antologic, pentru doi interpreți moderni care cunosc bine tainele cinematografului,
Șerban lonescu și Dan Condurache. Umor scrâșnit, ironic, demonstrând perfecta înțelegere, comunicare, a între doi bărbați asemenea.
Nici restul echipajului nu e neglijat de regizor. Un
Dorel Vișan la fel de firesc, direct, spiritual, pe ocean ca și în ogradă. Aici pe post de mecanic inventiv, energic, dar cedând în fața evidenței, pierzându-și încrederea — nu umorul — în fața catastrofei. Numai o minune i-ar putea salva, știe el, ca tehnician, dar cum nu crede în minuni, nu e de acord cu înverșunarea tânărului căpitan. O nepotrivire de temperamente, de adrenalină, în ultima instanță, de vârstă, de experiență. O revenire în altă situație de comic dramatic — ca într-un film anterior —, cea a lui
Petre Nicolae pe post de viitor tată ce transporta căruciorul din Singapore spre Constanța și așteaptă din clipă în clipă vestea cea mare: fiul. Doar că legătura cu uscatul se pierde, și atunci matrozului îi vine să-și ia câmpii... pe ocean, să se aventureze de unul singur în furtună cu o barcă salvatoare. Miza dramatică — scenariul e semnal de Constantin Novac și Nicu Stan — e suficientă pentru un film întreg, ea n-are nevoie de mult subtext urmând un crescendo firesc, prin acumularea incidentelor și a câtorva tensiuni interioare, celor nerăbdători sau a celor prea temerari cum e secundul în luptă cu valul, răpit de val în timp ce în cabina fracul lui alb de mire se clatină nostalgic, în timp ce pe uscat frumoasa de peste munte, balerina de la Cluj, așteaptă tot mai nostalgică. Exista și un altul, pe care nu-l mai așteaptă nimeni (așa crede el, când se înverșunează să nu dovedească, să descifreze o telegramă de la nevasta cu care e certat, o telegramă pe care o crede falsă pentru că nu se poate, ea e o încăpățânată, n-ar putea să revină); mar e și bucătarul care știe ca moralul marinarului trece și prin stomac și atunci îi pândește pe luptătorii cu furtuna, ținând în mână sandviciul salvator, întâmplările sunt povestite cu nerv, cu profesionalitate și cu reflexul lor inteligent pe fețele oamenilor, întâmplări și sentimente povestite mai ales de aparat, surprinse în unghiuri variate, montate dinamic când e cazul sau clasic, cursiv, prin acumulare și alternare de date exterioare și interioare, de pe vapor, și câteva — mai sumare — de-acasă. Detalii, detalii care joacă. O bandă de magnetofon cu vocile celor dragi devine surpriza serii de revelion, aruncând lumini și umbre pe fețele marinarilor. Totul e strâns, economic, eficient. Nu-i loc de mult subtext, ori de mister, aceasta înlănțuire de cauze și efecte, nuanțele se cam pierd într-o luptă pe viață și pe moarte. Și totuși, prea atenți să nu scape furtuna, autorii expediază unele scene care ar merita detailate psihologic. Filmul ar fi câștigat mult daca și-ar fi mutat mai des centrul de interes din sala mașinilor către sala, ceva mai complicata, a mecanismului sufletesc. Dar nu-i putem cere unui film de acțiune mai multă psihologie decât își poate permite într-o înverșunare filmarea pe viu a unei asemenea dezlănțuiri a naturii. E, și meritul operatorului Mihai Truică, cel care a trecut cu succes proba de foc a furtunii pe mare. Și meritul întregului echipaj artisic condus ci pricepere de un „lup” al filmului, pilotându-l cu pricepere și pasiune.