Ceva ce pare imens în prim plan, ceva încă nedefinit începe, odată cu derularea genericului, o mişcare spre infinit prin pădurea întotdeauna încărcată de mister. Deschide o cale. Vehiculul (îl vom recunoaşte apoi ca pe o platformă-vagon pentru transportul buştenilor) va fi şi al destinului, iar calea va şi aceea a unei vieţi. Înscrisă pe acest traseu şi în acest peisaj, povestea fuctelor pădurii devine în fapt a unui singur asemenea fruct: o adolescentă care aşteaptă dragostea, o cunoaşte, dar odată cu ea vine şi suferinţa, prima mare decepţie. Numai că manifestarea sentimentelor se face aici, în această lume din creier de munte, ca întotdeauna la oamenii care ştiu ce înseamnă însingurarea – prin interiorizare, prin adâncirea în sine, iar singura faţă arătată în afară va fi nu de resemnare (cum pare) ci de stăpânire, de demnitate. Iată aria de desfăşurare a unei biografii în care adolescenta sfârşeşte cu un sentiment pur răsplătit cu neînţelegere şi lichelism, iar viaţa îşi asumă periplul sub semnul unei tăceri care închide o rană, o învăţătură, o putere de îndurare şi chiar de biruire a ei înseşi spre a adăuga încă o buclă lanţului sau ciclului nesfârşit al fiinţării, nicăieri mai bine resimţită ca în acest cadru.
Am avut sentimentul că genericul filmului lui Alexandru Tatos are ceva dintr-o investitură dramatică, că ne poartă din convenţionalul cotidian într-o altă convenţie, unde nu ai voie să scapi nici un amănunt, aparent banal, pentru că te lipseşti de semnele dramei care a şi început odată cu vehiculul pus în mişcare, în generic, pătrunzând undeva în inima pădurii şi a altui fel de lume. Dar Fructe de pădure este, îmi pare, şi un alt fel de întâlnire între un scenarist – nu altul decât D.R. Popescu – şi un regizor. Tatos preia nu un text, nu o poveste, ci un fel de a înţelege şi înfăţişa lumea şi întâmplările din ea. Tatos a preluat o atmosferă epică şi a căutat să-i afle o imagine cinematografică. Fructe de pădure nu este, de aceea, un film al loviturilor spectaculoase, al unei atracţiozităţi inechivoce, nu are nimic din succesul imediat şi sigur. Nimic din toate astea. Filmul debutează anevoios şi se încheagă greu, povestea se ţese într-un ritm care nu este al filmului zis modern, ci mai curând a unei atemporalităţi ce stă mai bine locului şi oamenilor de aici. Aş spune că e un film cu ritm de doină în care nu se ştie bine dacă lucrurile se întâmplă sau s-au întâmplat cândva, în care durerea nu mai doare, dar nici nu e uitată vreodată, bucuria nu este veselă, iar tristeţea nu este zgomotoasă şi în care viaţa nu e nici grea, nici uşoară, ci eternă. Introduceţi pe acest fundal de simţire omenească o întâmplare cu un băiat şi o fată care se întâlnesc pentru o clipă şi se despart pentru totdeauna ca să înţelegeţi de ce naraţiunea oferită de Tatos este cinematografică prin imagine, dar cu o înclinaţie spre eseul filosofic. Dorindu-şi profunzimea, ea a trebuit să renunţe la argumentele imediate şi spectaculoase. Atmosfera este, îmi pare, dimensiunea cea mai căutată de realizator, de aceea pilonii dramei sunt bătuţi la spaţii foarte mari, iar între ei se scurg lungi clipe, grele pentru unii, neînsemnate pentru alţii. Sensibilitatea spectatorului de film nu e prea încercată de asemenea partituri, dar asta nu înseamnă că arta imaginii nu trebuie să-i multiplice modalităţile de a-i povesti spectaorului despre sine însuşi, pe o altă coardă.
Alexandru Tatos şi-a asumat şi un alt risc: acela de a distribui o tânără „neşcolită” întru arta interpretativă - ea se numeşte Manuela Boboc – în rolul unei fete de la munte, neşcolită nici ea în nici un fel. Un risc imens şi greu. Manuela Boboc aduce personajului toată candoarea, misterul, înţelepciunea timpurie, toată acea puritate ce funcţionează ca o atracţie-respingere, dulce-amarul fructului de pădure. Manuela Boboc are toate aceste date minus glasul şi vorbirea acestui fruct de pădure. Căci Manuela Boboc vorbeşte ca la oraş şi nu chiar ca în centrul oraşului. Nu ştie încă să vorbească după chipul şi asemănarea eroinei ca care se înrudeşte. Păcat. Dacă va avea de gând să urmeze calea propriei meniri artistice, va trebui cu siguranţă să muncească enorm mai ales în această zonă. Revelaţie a fost însă, pentru subsemnatul, Ion Fiscuteanu, acel şofer nici bun nici rău, sau nici excesiv de bun, nici excesiv de rău şi nici în doze egale în toate acestea, nici măcar mereu aceleaşi defecte şi calităţi, ci de fiecare dată surprinzător ca un om care greşeşte dar se şi regăseşte, se recuperează, decoperind în el însuşi resurse ce ni-l arată până la urmă mai ales omenos. Actorul este foarte stăpân pe mijloace, nu şarjează acolo unde orice actor se simte tentat să o facă pentru ca să demonstreze ce poate el. Este discret şi chiar subtil. Un admirabil actor de film. Am lăsat-o mai la urmă tocmai pe Mariana Mihuţ pentru că aş vrea să încerc portretul unei actriţe de o aleasă înzestrare, într-un rol care, după opinia mea, este o demonstraţie şi o capcană în acelaşi timp, pentru un talent care trebuie să evolueze pe o temă pe care probabil nimeni n-ar fi putut broda atât de mult. Personajul e plin de culoare, mai ales prin licenţiozităţile la care ar putea recurge. Dar Mariana Mihuţ are o grijă sfântă să nu-l cantoneze în vulgar. Ca să nu-l anuleze ca semnificaţie şi destin. Fotografa Marianei Mihuţ nu este doar o fotografă, este chiar o întreagă lume, o lume care se străduieşte să supravieţuiască, dar nu cu orice preţ. Pare că se împacă cu tot ce face, dar o privire tristă deasupra unui zâmbet fotogenic creează un dezacord între ceea ce arată şi ceea ce simte. Dincolo de fardul violent există la ea un fond neîntinat. Dicolo de îndeletnicirea cotidiană resimte nostalgia pentru altceva, poate nu neapărat mai generos, dar sigur mai frumos. În faţa candorii pe care o întâlneşte la tânăra eroină venită din creier de munte, reacţia ei este de a privi lung, cu înţeles şi înţelgere, parcă printr-un memento a cărui semnificaţie doar de ea e ştiută. Tăceri şi explozii, o faţă pentru lume, oferindu-i acesteia ceea ce îi oferă lumea aceasta. O altă faţă pentru sine, închisă în câte o privire. Trebuie să fii un mare actor ca să poţi obţine atâtea nuanţe într-o atât de scurtă trecere dintr-o întâmplare povestită pe ecran. Şi Mariana Mihuţ este o asemenea mare interpretă.
La împlinirea filmului şi-a adus contribuţia şi un operator deosebit – Florin Mihăilesccu, pe care numindu-l nu cred că ar mai fi nevoie să mai spun altceva pentru că Fructe de pădure îi poartă girul.